— Da, domnule. Cam nouă luni.

— Mai știe cineva?

— Nu, domnule. N-am spus nimănui.

VP - 170

— Cred și eu, fir-ar al naibii.

— Domnule, vreau să spun oficial că știu că am greșit, cu relația, cu secretul.

Recunosc. Dar ce a urmat…

— Ce a urmat? întrebă Peters tăios.

Cu o expresie cât de sobră putea, Hudson trase aer în piept, apoi răspunse:

— Păi, s-a terminat, domnule. A fost distractiv la început, dar în realitate Helen nu e cine credeam eu că e. Așa că am pus capăt. Și nu s-a bucurat, deloc.

Nu știu dacă s-a simțit umilită, respinsă sau altceva, dar de-atunci a declanșat o campanie de hărțuire cu scopul declarat să mă îndepărteze.

— Și o să confirme, nu? întrebă Peters sceptic.

— Nu știu ce o să spună, dar trebuie să fi simțit și dumneavoastră, domnule.

Sentimentul general de neliniște, problemele de moral, lipsa progreselor. Un departament pentru cazuri majore prosperă dacă detectivul-inspector și adjunctul său lucrează mână în mână, dar în ultimele săptămâni, chiar luni, m-a ignorat, m-a blocat și m-a minimalizat cu orice ocazie. Întrebați membrii echipei

– detectivii-agenți Reid și Edwards – și o să vă spună. Avem piste – piste concrete care ar fi putut duce la arestări deja, ar fi putut opri atacul haitei de ziariști, dar detectivul-inspector Grace mi-a dat deoparte liniile de anchetă, ca să încerce să mă sufoce.

— Ce piste? întrebă Peters direct.

— Lee Moffat.

— N-am auzit niciodată de el.

— Dar ar fi trebuit să auziți, asta vreau să spun. Și ați fi auzit, dacă detectivul-inspector Grace ar fi luat în serios această direcție de anchetă.

— Cine e?

— E suspectul principal în cazul Declan McManus, care ar putea avea legătură directă cu uciderea lui Alison Burris și Martin Hill.

Hudson își dădea seama că nimerise la țintă. Era clar că Peters nu știuse că

mai fusese vreodată și un alt suspect – un suspect chiar bun – în peisaj.

— Iar teoria detectivului-inspector Grace că toate crimele sunt comise de un grup de persoane cu legături între ele?

— Pură fantezie. Prostii. Toți ne-am pus în ultima vreme întrebări despre starea detectivului-inspector Grace și ne-am întrebat dacă nu se ocupă de asta de prea mult timp sau nu este copleșită de situația actuală, dar, sincer, e prea de tot. Se agață de un pai cu teoria asta bizară. Moffat e un infractor de carieră, cu legături puternice cu trei dintre victime, care ar fi un trofeu important dacă l-am putea sălta. Și o s-o facem, sunt convins, dar numai dacă primesc aprobarea VP - 171

să urmez linii de anchetă legitime și dacă sunt îndepărtate obstacolele din calea mea.

Nu îndrăzni să se exprime mai dur de-atât.

— Credeți-mă, domnule, nu vreau să fiu eu cel care divulgă secrete și cu siguranță n-aveam de gând să vă pun așa ceva pe cap. Dar am ajuns într-un moment de criză și nu cred că mai putem progresa dacă nu se iau măsuri radicale. Însă evident că e decizia dumneavoastră. Tot ce pot face este să vă

alertez în legătură cu problema.

Se rezemă de spătarul scaunului, cu o expresie de oboseală, remușcare și tristețe. Dar în sufletul lui era plin de speranță, chiar entuziasmat. Peters părea tulburat, ceea ce era bine, dar și hotărât, ceea ce era și mai bine. Discuția se desfășurase pe cât de bine sperase și, pentru prima dată de când începuse toată

campania asta, se simțea optimist, mai mult de-atât, era convins că va câștiga, că sfârșitul carierei lui Helen Grace era inevitabil.

Capitolul 82

Se terminase. Nu mai avea scăpare.

Robert Downing luptase din răsputeri, dar fără niciun folos. Nu era luptător, nu era învățat cu genul ăsta de confruntare, nici nu avea forța fizică necesară să

țină piept atacatorului lui corpolent.

Bleecher era deasupra, cu mâinile încleștate pe gâtul lui și strângea cât de tare putea. Părea posedat, cu ochii bulbucați și trăsăturile contorsionate într-o expresie de furie și violență. Nu voia să-l omoare pe Robert, voia să-l zdrobească, să-l distrugă. Îi simțea mirosul înțepător al transpirației, simțea saliva care-i ajungea pe față, simțea dorința de a ucide a lui Bleecher, un bărbat înclinat spre violență, care ar face orice ca să supraviețuiască.

Și totuși, Robert se lupta, însă avea brațele pironite de genunchii lui Bleecher și nu reușea să-l prindă. Avea arma în mână, dar era blocată. Chiar dacă ar fi putut-o ridica, nu s-ar fi ales cu nimic și, pe măsură ce mâinile lui Bleecher i se strângeau în jurul gâtului, simțea cum îl părăsește speranța. Așa o să se termine

– fața îngrozitoare, lucioasă a lui Bleecher va fi ultimul lucru pe care-l vede.

Brusc, în minte îi veni nechemată imaginea gemenilor. O să afle vreodată ce s-a petrecut cu tatăl lor? Că și-a dat duhul pe o podea murdară de ciment? Sau soarta lui va rămâne pentru totdeauna un mister și cadavrul îngropat în vreo pustietate? Or să intre în mormânt crezând că tatăl lor i-a părăsit?

VP - 172

Robert își pierdea cunoștința, începea să vadă steluțe. Bleecher înjura copios, bucurându-se de victorie, dar nu pe el îl vedea Robert acum, ci pe Freddie și Joshua care râdeau, glumeau, veneau în fugă la el. Imaginea, în loc să-l chinuie, păru să-l trezească. Din senin, simți cum îi năvălește energia în vene și se smuci încă o dată, încercând cu disperare să-l împingă pe atacator. Bleecher nu se aștepta la această rezistență bruscă și se clătină violent, schimbându-și poziția și reușind cu greu să rămână deasupra lui. Robert se smuci din nou, sesizând ocazia. Bleecher alunecă în spate, iar greutatea proprie îl trase spre stânga; Robert lovi cu genunchiul brusc în vintrele adversarului. Dezechilibrat, nepregătit, Bleecher se prăbuși, scoțând pe gură tot aerul din plămâni. Cu un ultim efort, Robert îl împinse de deasupra lui, iar bărbatul masiv căzu cu zgomot pe spate. Chiar și acum degetele lui Bleecher încercau să găsească o priză, dar Robert se mișcă mai repede, ridicându-se în genunchi și prinzându-l pe adversarul lui căzut pe spate. Un braț încercă să-l respingă, dar Robert îl îndepărtă cu mâna liberă și izbi cu metalul dur al pistolului degetele butucănoase ale lui Bleecher. Cămătarul țipă de durere, cu atenția temporar distrasă. Robert nu ezită. Ridică mult deasupra capului pistolul blocat, îl ținu sus o clipă, urlă furios, apoi îl coborî cu forță, lovind în fața cărnoasă a adversarului.

Capitolul 83

Detectivul-agent Malik privea spre casa lui Robert Downing când Edwards întrebă:

— Vrei să te duci tu sau merg eu?

Propunerea fusese imparțială, ca și cum ar fi fost o alegere, dar era evident că n-avea de gând să se miște. Și deși aveau același grad, n-avea niciun rost ca Malik să dea înapoi și să-l oblige pe el să-și miște fundul. Edwards era la Southampton Central de semnificativ mai mult timp decât ea și din asta i se trăgea o superioritate ciudată, nespusă. Malik n-avea parte de așa ceva de la colegele ei, desigur, doar din partea bărbaților, dar din păcate era de așteptat.

— Mă duc eu. Îmi prinde bine exercițiul…, răspunse ea încet.

Zâmbind subțire, coborî din mașină. Deși detesta declarația nonșalantă de autoritate a lui Edwards, era totuși bucuroasă să scape de el. Cu fiecare zi care trecea, atmosfera din echipă părea să se înrăutățească, diverși polițiști alegând câte o tabără. Edwards nu făcuse niciun secret din sprijinul și admirația pentru detectivul-sergent Hudson, dar nu era o variantă pe care s-o poată susține și ea.

După mintea ei, Hudson era nesăbuit, egoist și secretos, o amenințare pentru VP - 173

coeziunea și activitatea fluentă a echipei. Bineînțeles că n-ar fi spus-o niciodată

cu voce tare în fața lui Edwards, poate era mai bine să iasă în stradă decât să fie blocată într-o mașină murdară și să stea la palavre.