— Și ce-ai de gând să faci?
— Încă nu știu. O să mă gândesc la ceva. Dar până atunci, vreau să
intensificăm atacul asupra lui Helen. Nu mai are niciun rost să ne reținem.
— La ce te gândești?
— Distrugere totală. Vreau să-i târăsc numele prin toate rigolele.
— Bine…
— Dacă ai chef de așa ceva, bineînțeles, continuă Hudson, neliniștit de răspunsul prudent al Emiliei.
— Sigur, dar o să am nevoie de muniție, ceva ce să pot folosi cu adevărat.
— Ah, sunt multe, crede-mă, începând cu faptul că s-a apucat iar de băut.
— Serios?
Emilia nu-și putu ascunde surprinderea. Se știa bine că Helen Grace nu bea.
— A recunoscut în fața mea ieri și, ca să fiu sincer, e foarte logic. A fost complet dezorientată în ultima vreme, i-a lipsit energia, dinamismul obișnuit…
— Dacă zici tu…
— A avut o problemă reală cu alcoolul, o moștenire din copilărie cred, și din cauza asta revenirea ei la sticlă e cu atât mai îngrijorătoare.
Părea îngrijorat, dar sub grimasa lui se ascundea un zâmbet.
— Pot să mă descurc cu asta, răspunse Emilia după o clipă de gândire. Se leagă cu scenariul nostru general de pierdere a controlului, de eșec al stilului de conducere…
— Exact.
VP - 138
— În plus, ne permite să săpăm iar în copilăria ei – asasinatele din apartamentul ăla jegos din Londra, copilul afectat ai cărui demoni încă o bântuie. E marfă bună și o să fie suficient pentru început, dar nu-i destul ca s-o dăm jos. Mai am nevoie și de altceva.
— Și o să primești. Crede-mă, o să mai vină marfă și mai suculentă. Legături ilegale cu membrii personalului, abuz de funcție… Cu siguranță, suficient s-o dăm deoparte.
— Mai spune-mi.
Interesul Emiliei fusese stârnit. Poate că Hudson chiar avea muniție ca s-o distrugă pe Helen Grace.
— Cu timpul. Hai să ne ocupăm întâi de povestea cu băutura și vedem mai departe. Vreau o campanie concertată, nu un singur atac. O mulțime de acuzații și publicitate negativă, zi de zi, până când n-o să se mai poată apăra.
Vorbea cu o asemenea răutate impetuoasă, cu o asemenea încredere în sine, că Emilia începu să se întrebe dacă mai făcuse asta, poate la posturile anterioare. Era tentată să întrebe, dar știa că nu merita să se lase distrasă acum, când îl făcuse în sfârșit pe Hudson să vorbească. Rămase tăcută, dând din cap când era cazul și luând sârguincioasă notițe, pe măsură ce se revărsau acuzațiile și veninul. După ce se pornise, se părea că Hudson va fi greu de oprit, ceea ce era exact ce-și dorea Emilia. De-asta îl cultivase, asta își propusese să obțină.
Curând, foarte curând, va fi lansat asaltul final asupra lui Helen Grace, care nu bănuia nimic.
Și când o să se întâmple, nici n-o să știe ce a lovit-o.
Capitolul 67
— Nu înțeleg…
Suferința lui Andrew Sutcliffe era greu de suportat, dar nu se punea problema să-i protejeze pe el sau pe soția lui.
— Spuneți că… că atacatorul lui Eve nu era un maniac?
Era ciudat, dar ideea că fata lui fusese atacată de un violator nebun părea să
fi fost ceva de dorit, să ofere un fel de siguranță cuplului îndurerat, însă Helen își dădea seama că întrebările sale îi tulburaseră pe părinții lui Eve. Li se dăduse un scenariu – un scenariu cumplit, care avea totuși o noimă sumbră –, dar acesta era pus acum sub semnul întrebării, lăsându-i zdruncinați și năuciți. Helen era pe punctul să răspundă, dar detectivul-agent Malik preluă din nou inițiativa.
Până acum se descurcase excepțional cu ei, cum îi era felul.
VP - 139
— Am cercetat în detaliu, evident. A existat un criminal în serie cu un mod de operare similar, către care ne-am îndreptat inițial atenția, dar a fost arestat cu zece zile în urmă în Berwick și e încă în custodie, a trebuit să-l eliminăm din anchetă.
Jean Sutcliffe o privea pe Malik cu buzele strânse și ochii goi, de parcă nu înțelegea cuvintele.
— Iar pe plan local, n-am avut incidente sau arestări care să corespundă cu caracterul atacului asupra lui Eve…
— Deci a trebuit să luăm în considerare alte variante.
Cei doi se întoarseră ca unul spre Helen.
— În declarațiile anterioare ați spus că Eve n-avea un iubit, nu?
