moștenească o sumă frumoasă ca văduvă?

În timp ce se grăbea pe coridor, citea tot felul de nume pe ușile închise. Le consideră nerelevante, până se opri brusc. Aici era, numele „Amanda Davis”

gravat în litere mari, aurite.

— Detectiv-agent Bentham, vă rog, dacă vreți să…

Fără să ia în seamă protestele secretarei, Bentham apăsă clanța și deschise ușa. Își scoase legitimația din buzunar și o ridică în timp ce intra să discute cu suspecta. Avea pregătit un discurs, știa ce tactică o să adopte, dar deveni imediat clar că nu va avea nevoie nici de una, nici de cealaltă. Biroul era pustiu.

Mai rău, masa de lucru era perfect goală.

— Unde e? întrebă el apăsat, întorcându-se din nou către urmăritoarea lui.

— Asta încercam să vă spun. E în concediu.

— E bolnavă?

— Nu, nici vorbă. E în vacanță. Sau cel puțin cred că e vacanță, s-ar putea să

fie concediu de doliu. Oricum, ideea e că a plecat acum vreo săptămână la părinții ei, la Sydney.

— Sydney, în Australia? întrebă Bentham, nevenindu-i să creadă.

— Mai e și altul?

Bentham se uită la ea, rămas fără cuvinte. Davis era un suspect important, poate chiar cheia pentru rezolvarea acestui caz bizar, dar se pare că acum se afla în cealaltă parte a lumii.

VP - 168

— Când a plecat? Mai exact?

— Păi, cum am zis, acum o săptămână, trebuie să fi fost pe 10…

— Sunteți sigură?

— Categoric, eu i-am rezervat biletele. Mi s-a părut puțin ciudat, dar nu-i treaba mea să-i pun la îndoială aranjamentele.

— Ciudat?

— Era prea repede, atâta tot.

— Adică?

Secretara tăcu, atentă să nu vorbească de rău pe cineva din firmă, apoi zise pe ton scăzut:

— Doar asta, că a plecat la Sydney în dimineața de după înmormântarea soțului ei.

Capitolul 80

Se târî mai departe, pantofii atingând podeaua de beton. Gary Bleecher era la nici șapte metri de el și n-avea nicio idee de pericolul care-l păștea.

Cămătarul era adâncit în muncă, lovea cu furie tastele unui laptop vechi, ocupat cu cifrele dintr-un tabel. Părea absorbit de ce făcea, ca și cum o clipă de neatenție l-ar fi putut costa bani, ceea ce probabil i se părea dezgustător.

Robert înaintă încet, apropiindu-se ușor-ușor, până la doar trei metri de Bleecher. Bărbatul neîngrijit de vârstă mijlocie era o țintă masivă și ar fi fost dificil să-l rateze de la distanța asta, așa că încetini, iar degetul de pe siguranță

se multă pe trăgaci. Robert trase aer în piept fără zgomot, se adună și-și cercetă

victima. Bleecher era neras și șleampăt, cu părul slinos și nepieptănat și purta un trening Adidas ponosit. Dacă era într-adevăr un cămătar de succes, cum sugera documentarea lui Robert, atunci era greu să-ți închipui unde se duceau banii. În mod clar înfățișarea personală, accesoriile și afișarea ostentativă a averii nu-l interesau. Sau poate era doar o stratagemă? O încercare să nu atragă

interesul poliției, în timp ce sălta mii de lire? Oricum, escrocheriile și manipulările lui, tâlhăriile pe față erau pe punctul să înceteze. Nu era un mod plăcut de a te duce, nu era un loc plăcut să mori, dar nu exista altă cale.

Robert se adună și ridică arma la ochi. Chiar atunci, pistolul se frecă de jachetă și desprinse una dintre capsele metalice. Bleecher se încordă imediat, apoi se întoarse încet, întinzând gâtul ca să vadă cine – sau ce – era în spatele lui.

VP - 169

Pe chip i se citi confuzia – cine dracu era ăsta? –, apoi îngrijorarea, când privirea i se opri pe armă.

— Îmi pare rău, șopti Downing și apăsă pe trăgaci.

Nimic. Bleecher avea o expresie șocată, în timp ce trupul atacatorului era cuprins de un val de teroare.

Robert apăsă din nou, dar se auzi doar un pocnet ciudat. Apăsă mai tare pe trăgaci, în timp ce țeava se mișca necontrolat de-acum, dar nu reuși să-l miște.

Nenorocitul de pistol era blocat.

Iar Bleecher sesiză ocazia. Făcu un salt și se aruncă asupra aspirantului la statutul de asasin, prăbușindu-se împreună cu el pe podeaua plină de jeg. Apoi se urcă peste avocatul căzut la pământ, străduindu-se să-i cuprindă gâtul cu mâinile dolofane. Robert încercă să se apere cum putea mai bine și-l lovi cu patul pistolului, fără vreun efect. Bleecher era furios, iar disperarea de a supraviețui îi era întipărită pe chipul transpirat și schimonosit.

De-acum era o luptă cu mâinile goale. O luptă până la moarte.

Capitolul 81

— Vrea să plec. Din echipă, din secție, din poliție.

Detectivul-sergent își calibrase cu grijă acuzația, încercând să-i imprime echilibrul perfect de ofensă personală și dezamăgire profesională. Până acum, comisarul-șef Alan Peters fusese politicos și receptiv, dar acesta era momentul de pericol maxim, când ar fi putut să-i anuleze mărturia.

— Ți-a spus chiar așa, explicit? întrebă Peters.

— Categoric. M-a luat de guler în parcarea pentru motociclete, acum două

seri. O provocasem la ședința de seară, pusesem în discuție direcția anchetei și nu i-a plăcut. A luat-o complet razna, mi-a zis pe loc că n-o să aibă pace până nu plec, nu, până nu sunt terminat.

— Detectiv-sergent Hudson, Helen Grace o fi în multe feluri, dar nu e răzbunătoare sau nesigură. De ce naiba te-ar ataca?

— Pentru că am fost iubiți.

Peters, care păruse dezinteresat în cea mai mare parte a discuției, se făcu alb ca varul.

— Iubiți?