— De ce?
— Pentru că Robert vrea custodie comună. Iar eu n-o să accept.
— Aha. Pot să întreb de ce?
— Pentru că situația lui profesională și personală nu-i permite. Muncește prea mult și de multe ori e plecat cu zilele. N-are parteneră, n-are familie aici, cine o să aibă grijă de copii când el lucrează, când se prelungesc ședințele la tribunal?
— Deci e doar o problemă de logistică?
— Sigur că da. Băieții au fost deja dați peste cap. Ce le trebuie e stabilitate, părinți care chiar sunt lângă ei.
— Tu și noul tău partener?
— Așa e. Graham are firma lui, are program foarte flexibil. Iar eu pot să-mi stabilesc în general programul, în funcție de copii. Doar azi suntem luați pe nepregătite, fiindcă Robert mi i-a adus aseară, pe nepusă masă. Ceea ce e al naibii de tipic pentru el.
Helen simți un fior de neliniște, tulburată de această schimbare bruscă a planurilor lui Robert Downing, dar nu spuse nimic.
— Pot să te întreb ce tip de aranjament ai propus tu cu privire la custodia copiilor?
Urmă o scurtă tăcere, Alexia părând pentru prima dată puțin jenată.
— Custodie unică.
— Am înțeles, răspunse Helen surprinsă. Deci el nu i-ar mai vedea deloc sau…
— Sigur că i-ar vedea. În vacanțe, în zile speciale, în câte un weekend, dar asta când o să considerăm… când o să consider eu de cuviință.
O spusese că și cum s-ar fi apărat, conștientă că pare ceva crud, dar și sfidătoare, convinsă că asta e calea de urmat.
— Și ăsta a fost punctul tău de vedere de la bun început? De când ați început procedurile?
— Da.
— De ce?
— Cum adică?
— Păi, nu vă judec, nici pe tine, nici pe Robert, nu știu nimic despre situație, însă de obicei lumea insistă pentru custodie unică numai când e vreo problemă
gravă, e nevoie de o măsură de protecție sau…
— Cum am spus, e doar o chestie de logistică. Știi cum e Robert…
— Da. Și știu și că-și adoră copiii.
— N-a existat nicio îndoială, dar nu asta-i ideea…
VP - 161
— Te știu puțin și pe tine. Și nu-mi dai impresia că ai fi o persoană nemiloasă, irațională sau răzbunătoare…
— Nici nu se pune problema.
— Și atunci? De ce erai – de ce ești – așa de hotărâtă să-i rupi legătura cu băieții?
Întrebarea nimeri la fix, pentru că Alexia Downing păru și furioasă, și întristată. Exista oare și regret că o căsnicie fericită ajunsese aici?
— Alexia, te rog. Trebuie să aflu. De dragul lui Robert, de dragul tău, pentru copii…
Când pomeni de copii, femeia aruncă o privire spre etaj, unde se auzeau râzând băieții. Apoi trase adânc aer în piept și spuse pe ton scăzut:
— Uite, nu vreau să știe nici băieții, nici Graham, dar când… când eram cu Robert foloseam din când în când droguri recreaționale. Cu prietenii, când nu eram cu copiii…
— Ce droguri?
— Cocaină, ecstasy, răspunse ea coborând privirea. Canabis, bineînțeles…
— Și?
— Păi era ceva obișnuit în cercurile noastre și noi foloseam numai când și când, pentru că amândoi aveam joburi importante și solicitante. Era doar ceva de weekend.
Helen nu spuse nimic, lăsând tăcerea să facă treaba în locul ei.
— Însă când căsnicia noastră a început să aibă probleme, când a devenit limpede că eu mi-am găsit pe altcineva și că aveam de gând să-l părăsesc… ei bine, Robert a început să folosească droguri cu regularitate.
— Cocaină? Ecstasy?
— La început.
— Și apoi?
— Păi, după ce am plecat și am luat copiii, cred că a fost tot mai rău.
— În ce sens?
— Cred… mă rog, am auzit de la prieteni… că folosea tot mai mult, că
recursese la droguri mai puternice.
— Adică?
— Păi… am auzit de metamfetamine, răspunse Alexia înăbușit.
Era clar că o durea să spună, ideea că soțul ei recurgea la droguri de mare risc, împins de despărțirea lor.
— Evident, acum eram foarte îngrijorată. Încă îi vedea pe băieți, încă făcea parte din viețile lor, așa că am trecut pe la el pe-acasă neanunțată. Era într-o stare foarte proastă. Părea să nu mai fi dormit de zile întregi, era neras… în plus, VP - 162
în casă era un dezastru. A susținut că abia ieșise dintr-o viroză, dar știam că
