Briars nu era vreo novice; lucra dintotdeauna la secție și se apropia și ea de pensie. Moartea bruscă a cuiva doar cu câțiva ani mai în vârstă n-avea cum să

nu aibă un efect profund. Oare Briars medita chiar acum la propria mortalitate?

— Să le pun cu celelalte sau…?

Hudson făcu semn din cap spre buchetul pe care-l cumpărase dimineață.

Florăria, care era la o aruncătură de băț de Southampton Central, avusese evident mai mulți clienți înainte să ajungă și el. Vestea despre moartea lui Simmons se răspândise imediat după ora 6 dimineața, iar ceilalți polițiști se grăbiseră să-i aducă un omagiu în orice fel puteau. Paginile de Twitter și Facebook ale secției erau inundate de mesaje emoționante, iar biroul ei era acum o adevărată expoziție de omagii florale.

— Sigur, pune-le, răspunse Briars, reușind în cele din urmă să se controleze și făcându-i semn să intre în birou.

Hudson se conformă și îl lovi imediat parfumul – moscat, plin de arome, ademenitor. Pe birou erau mai mult de 12 buchete, care nu mai lăsau prea mult loc pentru ofranda lui.

— Poate le-ai putea pune deocamdată pe scaun? întrebă Briars, ușor jenată.

Sunt convinsă că o să le pot găsi un loc mai bun mai târziu.

— Sigur că da.

Hudson ocoli biroul și puse buchetul pe scaun. Scena părea ușor comică, fosta lui șefă înlocuită de un buchet de flori, iar el ar fi fost tentat să râdă dacă

n-ar fi fost Briars acolo. Din fericire, telefonul ei începu să sune.

VP - 153

— Mă scuzi o clipă, detectiv-sergent Hudson?

Briars părea din nou tristă și agitată. Joseph Hudson îi făcu semn că se poate duce, iar ea plecă recunoscătoare. După câteva clipe, vorbea la telefon, împărtășind durerea cu interlocutoarea.

— Nu-mi vine să cred, Emma. Suntem toți în stare de șoc…

Trăgând cu urechea la discuție, Hudson se apropie de birou, prefăcându-se interesat de câteva buchete. Apoi, când se asigură că e în siguranță, se îndreptă

către ceea ce-l interesa cu adevărat. Tăvița cu corespondență a lui Simmons era plină până la refuz, nici ea, nici Briars nefiind cei mai eficienți manageri, și-i stătu inima când văzu numărul de dosare îngrămădite unul peste altul. Asta sporea serios riscul să întârzie și să fie descoperit, dar n-avea ce face, așa că

deschise primul dosar.

Era un sumar al angajamentelor operaționale în curs, trecu mai departe și scoase al doilea dosar. Era un raport despre reducerile de costuri pentru Southampton Central. Ar fi fost interesant de citit, dar nu acum, trecu și mai departe. Al treilea se referea la legătura cu presa, trecu și de el, răsfoind febril prin multele dosare gălbui-maroniu.

— Bine, e foarte drăguț din partea ta că ai sunat, Emma. Știu că familia va aprecia…

Părea că Briars încheie convorbirea. Hudson se precipită, deschizând dosarele, uitându-se la prima pagină și apoi trecând la următorul. Tot nu avusese succes – unde dracu era? Să fie posibil să-l fi trimis deja? Dacă așa era, răul fusese făcut, iar înfrângerea lui era asigurată. Cu siguranță că nu putuse să

fie chiar atât de eficientă; discutaseră abia ieri dimineață.

Continuă, tot mai rapid.

— Bine, mulțumesc din nou.

Și mai repede, văzând doar o ceață de cuvinte și rânduri. O auzi pe Briars închizând.

— Futu-i mă-sa…, șuieră el.

Dar se opri, zărind un cuvânt familiar: Hudson. Da, uite-l. Raportul semnat de Grace Simmons referitor la discuția ei cu Helen, avertismentul pe care i-l transmisese lui și recomandarea ei ca Helen să nu fie sancționată. Îl apucă

lacom chiar când intra Briars.

— Toate bune, detectiv-sergent?

— Categoric. Admiram buchetele. Sunt… frumoase.

— Nu-i așa? răspunse Briars, cu glas sugrumat. Dacă vrei să mai stai…

— Nu, e în regulă. Te-am reținut destul.

Se îndreptă spre ea și-i puse o mână liniștitoare pe umăr.

VP - 154

— Mersi pentru tot, Janet. Și fruntea sus, da?

Briars îi zâmbi trist, iar el plecă. În timp ce se îndepărta, un zâmbet îi lumina fața. Funcționase. Îi adusese un omagiu ca un coleg îndurerat și, ca urmare, reacția oficială și ștampilată a lui Simmons față de legătura dintre el și Helen era acum ascunsă bine în haina lui și n-avea să mai vadă lumina zilei.

Capitolul 74

— Era cea mai bună dintre noi. Cineva care și-a dedicat viața muncii de poliție, acestui loc și oamenilor pe care a jurat să-i apere.

Toți ochii erau lipiți de ea, tineri și bătrâni, polițiști cu state vechi și chipuri noi, evident mișcați de ce auzeau.

— Credea în ideea de a da tot ce-avea mai bun în fiecare zi, de-a face tot ce putea în slujba oamenilor din Southampton. Cel mai mult, credea în asta – făcu un semn spre semicercul de polițiști aflați în fața ei –, în importanța echipei. A lucrului împreună, ca unul, fără ego sau planuri personale, ca să îndeplinim misiunea importantă care ne-a fost încredințată. Să le facem dreptate celor loviți de viață…

Oare i se năzărea sau chiar vedea rușine pe unele dintre fețele din fața ei?

— Haideți să onorăm amintirea lui Grace Simmons aducându-ne aminte de ce suntem aici, aducându-ne aminte ce am jurat cu toții să facem când am primit insigna. Haideți să le facem dreptate acestor bieți oameni.

Arătă spre panou, de unde-i priveau chipurile lui Martin Hill, Declan McManus, Alison Burris, Eve Sutcliffe și ale altora.

— Haideți să punem capăt nefericirii familiilor lor. Haideți să ne facem treaba.

Încuviințări hotărâte și energice din partea multora din echipă. Mulțumită, Helen le făcu semn să se întoarcă la treabă.

Se întoarse și se îndreptă spre biroul ei, simțindu-se bizar de înveselită.

Fusese una dintre cele mai proaste nopți din viața ei – nedormită, chinuită, copleșită de vinovăție –, dar discursul o despovărase și o umpluse de energie și hotărâre. Credea în fiecare cuvânt pe care-l rostise – Grace Simmons fusese dintotdeauna un exemplu pentru ea, un model de dăruire, de respectare a îndatoririlor și de merit. Și-ar fi dorit doar să-i fi spus toate astea când încă mai avea ocazia.

Intră în birou și trase ușa în urma ei. Era dornică să continue investigația, dar avea întâi nevoie de o clipă să se adune. Să reflecteze asupra pierderii și a ce VP - 155

avea de făcut de-acum înainte, ca să se asigure că moștenirea lui Simmons era onorată cum se cuvine. Dar, ca de obicei, încercarea ei de a găsi o clipă de liniște era sortită eșecului; o bătaie la ușă o smulse din introspecție.