înregistrează prezența lui. Imediat ce intră în centrul de comandă, îl zări înghesuit lângă detectivul-agent Reid, dar era hotărâtă să nu reacționeze. N-o interesa ce puneau la cale și categoric nu voia să facă o scenă. Nu, în ceea ce-i privea pe ceilalți, lucrurile trebuiau să fie ca de obicei. Helen nu putea trăda niciun fel de agitație, slăbiciune sau nesiguranță. Trebuia să transmită
încredere, atitudine de conducător și, esențial, sârguință, așa că merse mai departe spre biroul ei, chiar în timp ce forma din nou un număr pe telefon.
Totuși, ca și înainte, apelul intră direct în căsuța vocală.
— Bună, sunt Robert Downing, lăsați un mesaj.
VP - 119
Așteptă răbdătoare să audă țiuitul, apoi înregistră mesajul: „Robert, sunt tot Helen Grace. Sună-mă”.
Încheie apelul și-și strecură telefonul în buzunar, gândindu-se preocupată la Downing. Păruse hotărât să dea de ea ieri, dar acum nu răspundea. Era ceva curios, dar trebuia să mai aștepte, pentru că atunci când ajunse la biroul ei, Helen o văzu pe detectivul-agent McAndrew făcându-i semne. Dacă polițista cu state vechi simțea vreo jenă că fusese băgată în aceeași oală cu rebelii lui Hudson ieri, nu dădu niciun semn, părând concentrată, ba chiar un pic entuziasmată.
— Ce ai pentru mine? întrebă Helen, venind spre biroul ei.
— Cred că s-ar putea să avem ceva despre cuțit.
Detectivul-agent McAndrew rostise cuvintele ferm, dar încet, ca și cum nu-i venea să creadă că a dat peste o posibilă pistă.
— Spune.
— Păi, știi că ne-ai cerut să ne căutăm cuțitele de bucătărie de opt inchi marca proprie B&O, cumpărate sau furate în ultimele șapte zile…
Helen încuviință.
— Ei bine, am sunat azi-dimineață la toate magazinele. Și unul din Hedge End a găsit asta…
Helen miji ochii la imaginea cenușie neclară. Era o captură de la o cameră de supraveghere, cu imaginea unui raion din B&O, luată de sus, a unei siluete firave, cu șapcă de baseball și jachetă, care pierdea vremea în secțiunea cu tacâmuri.
— Când au făcut inventarul aseară, și-au dat seama că a fost furat un cuțit de opt inchi. Au verificat înregistrarea de la camerele de securitate și…
Porni înregistrarea, iar pe ecran se desfășură spectacolul tăcut, silueta cu șapcă apropiindu-se de rafturile cu cuțite și verificând dacă are cale liberă, după
care strecurase ceva în geantă, în timp ce se prefăcea că se uită la o spatulă.
— Putem să apropiem mai mult?
— Pierdem din rezoluție. Și-a ascuns destul de bine identitatea, dar ne putem da seama că e o femeie, probabil de vreo 30-40 de ani, cu păr blond până la umeri. Și, bineînțeles, ne-am uitat cu atenție la haine…
— A văzut-o cineva din magazin?
— Păi, după asta, se duce la casă, cumpără niște terebentină, dar, cum vezi, fata de la casă abia dacă se uită la ea; e mai interesată de telefon.
— Ai vorbit cu casierița?
— Scurt. „Blondă, vârstă mijlocie, elegantă” e tot ce-a putut.
Helen se gândi, intrigată, apoi întrebă:
VP - 120
— Ceva în parcarea magazinului?
— Nu, pleacă pe jos, ceea ce e interesant, pentru că era cu mașina.
McAndrew mai apăsă câteva taste, afișând o altă imagine.
— Asta e Beaumont Road, la vreo cinci minute de mers pe jos de B&O.
— Clar ea, nu? spuse Helen entuziasmată.
— Categoric. Aceiași pantofi sport, jachetă și șapcă. Părul are aceeași lungime…
— De unde e înregistrarea?
— O cameră de trafic, au avut accidente acolo, și e un fel de scurtătură.
Oricum, o vedem cum urcă în mașina parcată și pleacă și chiar atunci…
— Vedem numărul de înmatriculare, o întrerupse Helen, aplecându-se să
oprească imaginea.
— Exact.
— Cine e?
— Păi, mașina e a unei anume Belinda Raeburn.
