mâna înăuntru, ca să caute încuietoarea. După cinci secunde, intrase și traversa în fugă bucătăria.
Priveliștea care o întâmpină o lăsă fără suflare. Televizorul mergea, pe măsuța de cafea se aflau o farfurie cu fursecuri și o ceașcă de ceai, iar alături era Grace Simmons, prăbușită pe podea. Nu se vedea niciun semn evident de deranj sau violență. Helen se lăsă în genunchi și o strigă cu blândețe pe nume.
— Grace, mă auzi? Sunt Helen.
Nicio reacție. Își strecură mâna sub ea și o întoarse, dar Simmons tot nu reacționă. Corpul era cald, ceea ce era un semn bun, dar era îngrozitor de moale în brațele ei.
— Grace, te rog, răspunde-mi, eu sunt…
Avea vocea gâtuită, sufocată. Îngrozită, își duse degetele pe gâtul lui Simmons, căutând o arteră. Avea experiență și o găsi curând, dar, nemulțumită
de ce găsise, încercă din nou. Și din nou. Dar rezultatul era același. Nu se simțea pulsul, nu se simțea niciun semn de viață.
Colega ei, mentorul ei, prietena ei era moartă.
VP - 150
ZIUA A CINCEA
Capitolul 72
— Înțeleg că trebuie să fi fost și pentru tine un șoc profund, cum a fost și pentru mine. Dacă ai nevoie să-ți iei liber, înțeleg perfect…
Comisarul-șef Alan Peters părea plin de compasiune, dar Helen nu era sigură
că era sincer. De fapt, avea senzația că-i întindea o capcană. Nu se suferiseră
niciodată și, fără mentorul ei care s-o protejeze, se temea că Peters o să se folosească de moartea tragică a lui Grace Simmons ca să facă un pic de curățenie.
— Sunt bine, domnule, răspunse Helen repede, deși evident că nu era, nici pe departe. O să conduc în continuare divizia și dacă aveți nevoie să preiau unele dintre atribuțiile inspectorului-șef Simmons…
— E în regulă. Mă ocup eu.
Helen nu era sigură că-i plăcea tonul lui Peters; părea că avea de gând să
preia el atribuțiile și responsabilitățile lui Simmons, iar ea avea să fie mai expusă
ca oricând, dar cedă de data asta. Avea lucruri mai importante pe cap.
— Am mai aflat ceva? Despre ce s-a întâmplat?
— Păi, primele indicii sunt că a fost un atac de cord. Paramedicii erau destul de convinși și am vorbit la prima oră cu băiatul ei. Se pare că fusese diagnosticată cu o boală cronică de inimă acum aproape un an…
O urmărea pe Helen așteptând o reacție, dar șocul ei era autentic.
— Habar n-am avut, domnule. Categoric nu mi-a spus nimic.
— Nici mie, Dumnezeu știe de ce. I-aș fi aprobat bucuros concediul medical sau chiar pensionarea, dar nu știu de ce, a hotărât să păstreze secretul…, zise Peters, zbârlindu-se.
Helen știa destul de bine de ce rămăsese și asta o distrusese. Simmons voise dintotdeauna s-o susțină, să-i sprijine cariera în orice mod putea, după ce o convinsese, cu 20 de ani în urmă, să intre în poliție. Își sacrificase viața într-o încercare altruistă să-și ajute protejata? Dacă așa fusese, era un final crud și trist pentru prietenia lor.
VP - 151
— M-am… m-am întrebat… dacă nu se întâmplă ceva, se trezi Helen spunând, în timp ce se lupta cu emoția care o copleșea. Nu era în apele ei de ceva vreme, era mai puțin prezentă, poate un pic mai obosită ca de obicei.
— Am observat și eu. Dar de ce? De ce să ascundă așa ceva? Mândrie, bănuiesc…
— Și îndatoriri profesionale. Pentru ea, munca de poliție era o vocație, nu doar un serviciu, adăugă repede Helen.
Peters încuviință absent, dar nu spuse nimic.
— Dacă asta-i tot, domnule…
— Cum ne descurcăm cu cazul McManus? întrebă el, ridicând brusc privirea.
— Bine. De fapt, în momentul ăsta facem progrese pe toate fronturile, răspunse Helen încrezătoare.
— Vreo șansă să arestăm pe cineva? Ceva de dat haitei urlătoare? Avem o conferință de presă programată pentru după-masă și bănuiesc că o să mă ocup eu de ea. Abigail crede că trebuie să le dăm ceva, doar ca să punem capăt atacurilor neobosite.
Helen simți cum o cuprinde furia doar când auzi numele ofițerului de presă
de la Southampton Central, dar răspunse civilizat.
— Curând, domnule. Foarte curând. Echipa trage din greu la câteva piste noi și, dacă am terminat aici, aș vrea…
— Vrei să spun ceva echipei? Despre inspectorul-șef Simmons și ce se va întâmpla în continuare?
— Dacă nu vă supărați, aș vrea să le vorbesc eu.
Răspunsul ei fusese politicos, dar ferm. Peters cedă, aparent bucuros că a scăpat de această îndatorire neplăcută, și-i făcu semn cu mâna că poate să
plece. Helen îi mulțumi și ieși, pornind în grabă pe coridor. Nu se punea problema să pună altcineva la curent echipa, să aducă un omagiu unui coleg, mentor și prieten dispărut. Avea să fie greu – unul dintre cele mai dificile discursuri pe care le ținuse vreodată – și se întreba dacă o să fie în stare să-l ducă până la capăt. Dar o parte din ea spera că va fi o chemare la arme, o cale de a vindeca divizările, de a aduna echipa la un loc. Dacă așa era, avea să fie o moștenire potrivită pentru un lider și funcționar public care își însuflețise oamenii.
Mergând de-a lungul etajului al șaptelea, Helen încercă să alunge din minte toate motivele de îngrijorare – Hudson, Peters, Miller –, îndreptându-se către centrul de comandă. Când intră, se întoarseră spre ea vreo 20 de capete. Echipa era deja aici și era evident că auziseră cu toții vestea, mulți erau palizi și înlăcrimați. Erau cu toții profesioniști, dar în primul rând erau oameni.
VP - 152
— În regulă, oameni buni, veniți încoace. Am să vă spun ceva…
Se ridicară toți în picioare, străbătând sala rapid și adunându-se într-un semicerc în jurul ei. Helen îi privi sobru și hotărât, verificând câți sunt. Nu era sigură de ce… până îi numără pe toți. Lipsea unul. Probabil că își dăduse seama inconștient, chiar înainte să proceseze informația în creier și, trecându-și privirea peste chipurile tuturor, identifică și absentul. N-ar fi trebuit să fie surprinsă, dar asta nu-i diminua revolta.
Unde dracu era Joseph Hudson?
Capitolul 73
— Foarte amabil din partea ta, detectiv-sergent Hudson. O idee adorabilă…
Janet Briars, secretara lui Grace Simmons, suspină când rosti cuvintele. Părea de-a dreptul în stare de șoc, cu ochii plânși. Fără îndoială, moartea șefei ei venise pe neașteptate, dar Joseph tot se întreba dacă nu era mai mult de-atât.
