Se întoarse, aproape așteptându-se să-l vadă pe Joseph Hudson, venit să

ofere o scuză jenantă pentru absența de la ședință, dar spre surprinderea ei McAndrew era cea care intră, sfioasă, dar hotărâtă.

— Îmi pare rău că te deranjez, șefa…

— Deloc, ușa mea e întotdeauna deschisă.

— Am găsit aseară ceva ce am zis că vrei să vezi. Voiam să te sun dimineață, la prima oră, dar apoi am auzit despre…

— E în regulă, răspunse Helen, făcându-i semn să intre. Ce-ai găsit?

McAndrew se apropie, ținând în mână o foaie printată.

— Păi, cum ai sugerat, am revăzut informațiile disponibile despre uciderea lui Eve Sutcliffe. Ținând cont de ce-am stabilit ieri, m-am uitat cu alți ochi, fără să

iau în considerare motivația sexuală și, în fine, am găsit asta…

Îi întinse foaia lui Helen, o captură din înregistrarea unei camere de supraveghere. În imagine se vedea o femeie subțirică, de vârstă mijlocie, care se îndrepta spre Lakeside Country Park. Cu părul închis la culoare, cu o față plină, ochelari de soare, echipament de jogging și un rucsăcel; deși își ținea capul aplecat, se vedea destul de bine în poză.

— Femeia asta a intrat în parc cam cu un sfert de oră înainte de Eve Sutcliffe.

A plecat la circa cinci minute după momentul în care estimăm că a fost atacată

Eve.

Îi întinse lui Helen o altă captură, cu imaginea unei femei cu o statură

asemănătoare care ieșea din parc, cu o șapcă și colanți și încălțăminte de sport negre.

— E altă persoană, nu? întrebă Helen intrigată.

— Așa am zis și noi la început. De data asta poartă șapcă, dar nu și ochelari de soare, colanți de altă culoare, dar rucsacul mic e același și uită-te la mâini…

Helen se uită la cele două imagini și văzu imediat legătura.

— Poartă mănuși.

— Exact. În ambele imagini, femeia poartă mănuși, deși în ziua aia era foarte cald, peste 30 de grade, potrivit înregistrărilor de la stația meteo.

Helen se gândi, privind atentă capturile video.

— Deci s-a schimbat în timp ce se afla în parc?

— Sau sunt haine cu două fețe. Dar rucsacul și mănușile o trădează.

Întrebarea e de ce a stat acolo atât de puțin și de ce și-a schimbat înfățișarea.

VP - 156

— Ești sigură că nu e doar cineva care aleargă și poate e preocupată de modă?

— În timpul anchetei inițiale, am verificat săptămâni întregi de înregistrări din zona parcului. Femeia nu apare în nicio altă zi. Și mai sunt și alte camere de luat vederi, în principal în jurul parcului. Nu a prins-o niciuna dintre ele, deci traseul ei de jogging trebuie să fie foarte limitat, ceea ce e ciudat, ținând cont că

a stat acolo 25 de minute.

— Poate participa la o oră în aer liber.

— Nu era programată niciuna în ziua aceea.

— Sau cu un antrenor personal.

— Nu există nicio dovadă și crede-mă că am căutat. Dar nu asta-i partea interesantă…

— Spune, răspunse Helen, intrigată de entuziasmul evident al lui McAndrew.

— Păi, ideea e că am recunoscut-o. De fapt, am vorbit cu ea.

— Și cine e? se interesă Helen, sincer surprinsă.

— Sunt 99 la sută sigură că e Amanda Davis.

Chiar în timp ce pronunța numele, se declanșară alarmele. Helen avu nevoie de o clipă să plaseze numele, apoi parcă o lovi un baros.

— E soția tipului…

— Care a fost ucis într-un jaf acum câteva săptămâni. Soțul ei era foarte bogat și îi plăcea să se laude în presă, am considerat că asta i-a provocat moartea. Dar revăzând dosarul, în timpul jafului n-au fost furate din casă decât câteva obiecte foarte vizibile. Ai zice că, dacă ești dispus să ucizi, măcar ai face în așa fel încât să merite. Cauți un seif, iei televizoarele, echipamentul audio de ultimă generație…

Helen nu spuse nimic, uluită de informațiile lui McAndrew. Din multe puncte de vedere, era foarte logic. Un „jaf” comis fără tragere de inimă și o tentativă

brutală eșuată de „agresiune sexuală”, ambele de fapt încercări stângace de a ascunde o crimă comisă cu sânge rece. Corespundea tiparului celorlalte crime, logicii, abordării, era evident, dar implicațiile descoperirii lui McAndrew tot erau devastatoare. Cât de amplă era povestea asta?

Capitolul 75

Lilah își croi drum printre mașini, mergând aplecată.

VP - 157

Era încordată, cu toate simțurile la pândă, se aștepta la pericole. Dacă era zărită, dacă o vedea cineva și o striga, o să se întoarcă și o s-o ia la fugă. O să

fugă și n-o să se uite în urmă. Însă până acum totul mersese conform planului.

Se lăsă pe vine lângă roata unui Nissan nou-nouț și privi pe lângă capotă, observând totul în jur. Erau zeci de mașini, toate în curs de aspirat, curățat și lustruit, pregătite să fie duse înapoi la diverse filiale Hertz din oraș. Cu ceva vreme în urmă, compania luase hotărârea să centralizeze toate operațiunile de curățenie, iar toate mașinile erau aduse acum în acest complex industrial din Freemantle, ceea ce însemna că are o grămadă de variante din care să aleagă.

Cercetă cele câteva mașini care erau gata și cântări opțiunile. Să aleagă SUV-ul Toyota care se afla cel mai aproape de ea sau una dintre celelalte, care erau puțin mai departe? Ar fi fost mai periculos să le ia, dar erau mai aproape de ieșire, deci riscul să închidă cineva porțile înainte să apuce să iasă era mai mic.

În plus, erau mai mici, băteau mai puțin la ochi și erau mărci comune – Fiat 500

și altele la fel – mai greu de localizat în traficul de la ora de vârf din Southampton.