Da, asta era. O să aleagă Fiatul roșu care era la vreo 10 metri de locul unde se ascundea. Trase adânc aer în piept și se pregăti pentru ce urma. Acum își regreta beția de gin; se simțea stoarsă și îi era greață, iar capul îi bubuia și avea gura uscată. Se simțea groaznic, de parcă era după 12 runde în ring și abia era în stare să-și miște picioarele. Și totuși, nu se punea problema să dea înapoi.

Treaba trebuia făcută azi.

Înghiți fierea care-i venea pe gât și încercă să se concentreze. Nu-și dorea decât să se bage în pat și să-și tragă pătura peste cap, dar venise să facă o treabă, așa că mai cercetă o dată curtea, în căutarea unor potențiale pericole.

Din fericire, azi nu erau mulți angajați la curățenie, iar cei care erau trăgeau din greu, cu capetele înfundate în interioarele înghesuite ale mașinilor, cu siluetele pierdute în ceața arcuită când furtunurile cu presiune izbeau metalul și sticla.

Atunci, asta era. Acum sau niciodată. Se târî în grabă pe pământul murdar până ajunse la adăpostul unei Toyote înalte. Se pregăti să fie descoperită, așteptându-se să strige cineva la ea, dar lumea își vedea de treabă, fără s-o observe. Să ocolească prin față sau prin spate? O luă cu pas grăbit prin spate și se sprijini de Toyota, rugându-se să nu declanșeze alarma. Majoritatea mașinilor ăstora erau neîncuiate și aveau cheile în contact, dar, chiar și așa, tot putea să

aibă ghinion…

Din fericire, totul rămase liniștit. Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, în ritm cu bietul ei cap, dar trebuia să

VP - 158

meargă mai departe acum, după ce-și părăsise ascunzișul, de data asta târându-se în patru labe spre Fiatul roșu. Se ridică, puse mâna pe mâner și trase.

Dar, spre groaza ei, nu se mișcă.

— Ce mama naibii…

Își înghiți înjurătura, se adună și încercă din nou.

De data asta strânse mai tare și se simți profund ușurată când ușa cedă și se întredeschise. Asta era cea mai dificilă și mai periculoasă parte a operațiunii.

Trebuia să stea dreaptă în mașină, pe deplin vizibilă oricui s-ar fi întors spre ea, și să se roage să fie cheile în contact…

Aruncă o privire înăuntru și le văzu atârnând, fascinante și tentante.

Stăpânindu-și frica, se urcă în mașină, se strecură pe scaun și rămase aplecată.

Se uită prin parbriz, mulțumită să vadă că nu era nimeni pe-aproape, deși doi dintre spălători se opriseră la taclale, deja obosiți pentru că începuseră tura devreme. Nu îndrăznea să închidă ușa, de teamă să nu le atragă atenția, așa că-și puse centura de siguranță și învârti încet cheile în contact.

Motorul porni torcând, iar ea profită la maximum. Băgă într-a-ntâia și porni.

Imediat, sistemul de avertizare al mașinii începu să emită semnale zgomotoase.

Cercetând disperată bordul, Lilah observă un triunghi galben care pâlpâia lângă

imaginea unei uși deschise. Computerului de bord clar nu-i plăcea că ușa șoferului e întredeschisă, dar ea nu-și bătu capul s-o închidă. Vedea cum încep să se întoarcă spre ea capetele, înfipse piciorul în accelerație și împinse schimbătorul de viteze într-a doua.

Mașina făcu un salt în față, cu motorul vuind, iar vitezometrul o luă razna.

Tura motorul, chinuind transmisia, dar acum viteza era esențială; mașina țâșni înainte, spre porțile deschise. Terenul era dur și neregulat și mașina se zgâlțâia, iar Lilah simți cum începe să se deschidă ușa șoferului. Disperată, întinse mâna, o prinse și o trânti. Imediat, sunetele lumii de-afară pieriră, o ușurare binecuvântată pentru capul ei care bubuia. Porțile erau chiar în față, larg deschise și primitoare și trecu în trombă printre ele cu un sentiment profund de ușurare.

O făcuse. Făcuse rost de mașină, le-o furase chiar de sub nas. Chiar dacă o zărise cineva, n-ar fi avut nimic de zis în afară de faptul că o persoană îmbrăcată

cu un hanorac grena și blugi furase una dintre cele mai ieftine mașini. Lilah simți brusc un val de optimism, de bucurie, dar când privi în oglinda retrovizoare, bucuria îi fu temperată de vederea unuia dintre angajați care privea în urma ei, cu telefonul la ureche.

VP - 159

Probabil suna la poliție și o reclama. Ceea ce însemna că avea timpul măsurat. Singura întrebare era dacă poate rămâne în libertate și poate ține mașina ascunsă suficient timp, până venea momentul s-o folosească.

Capitolul 76

— Chiar nu e momentul potrivit, Helen…

Alexia Downing avea în mod vădit o dimineață proastă, iar prezența unei polițiste în bucătăria ei nu-i prea însenina dispoziția.

— Trebuie să-i las pe băieți la maică-mea și traficul o să fie îngrozitor…

— N-aș fi venit dacă nu era important, răspunse Helen politicos.

— Chiar și așa, nu poate să mai aștepte? Am întârziat deja la serviciu…

— Nu, mă tem că nu poate să aștepte.

Ceva din glasul lui Helen o puse pe gânduri pe Alexia Downing. Helen vedea îngrijorarea pe trăsăturile ei, senzația tot mai clară că tocmai se trezise cu ceva rău la ușă. Alexia aruncă două castroane murdare de cereale în chiuvetă și strigă:

— Băieți! Dinții, apoi sacourile și ghiozdanele. Plecăm în 10 minute.

Se întoarse către Helen și-i zâmbi forțat, făcându-i semn să se așeze. Helen îi răspunse, dar nu reacționă la ultimatumul ei. Ea va fi cea care hotărăște când se încheie discuția.

— Aș vrea să discut cu tine despre Robert.

— Așa…

Vorbise prudent, încordată, ca și cum n-ar fi fost dornică să trădeze nimic. Să

fi fost din loialitate față de Robert? Sau doar neliniștea îi sugruma reacția?

— Înțeleg că sunteți în mijlocul procedurilor de divorț…

Nu era necesară atâta formalitate – Helen se mai văzuse cu Alexia cu câteva luni în urmă în diverse contexte sociale și o compătimise pentru destrămarea căsniciei –, dar așa trebuia să fie.

— Corect.

— Poți să-mi spui cum merg lucrurile? E fără obstacole sau se prelungește? E

un proces armonios? Cu resentimente?

— E o baie de sânge.

Rostise cuvintele fără nicio urmă de triumf sau măcar de amărăciune. Doar o osteneală excesivă și dureroasă.

— Durează deja de luni bune. Sperasem că putem face aranjamentele în afara tribunalului, dar o să fie imposibil.

VP - 160