— Nu mă minți, Darren.
— Nu mint, jur…
— Știu că minți. Ești un mincinos, un hoț și un ucigaș. Și am de gând să
dovedesc.
— Te rog, nu, n-am…
Moorfield rămăsese fără cuvinte, spaima înăbușindu-i simțurile, în timp ce sticla crăpa în continuare în spatele lui.
— Uite, o să… o să ciripesc despre șutitul mașinilor…
— Nu-i suficient. Vreau o mărturisire completă. Vreau să mi-l dai pe Lee.
— Dar n-am făcut-o eu. Nu mi-a cerut niciodată așa ceva.
Spre surprinderea lui, Hudson văzu lacrimi în ochii lui Moorfield.
— Să mor io, n-am făcut așa ceva. N-am omorât pe nimeni – n-aș putea. Sunt hoț, atâta.
Moorfield plângea de-a binelea, lacrimile i se scurgeau pe obraji. Părea resemnat, învins, ca și cum ar fi știut că Hudson o să-l împingă până la urmă prin geam și o să ajungă pe pavajul de dedesubt. Hudson era foarte tentat să-i facă
pe voie și își dorea să vadă expresia îngrozită și frica pe chipul lui în timp ce cădea, dar, înfrânându-și instinctele, îl trase pe tânăr de lângă fereastră și-l azvârli cu forță pe podea.
— Nu s-a terminat.
Aruncă spre Moorfield cuvintele cu furie și hotărâre, dar în realitate știa că s-a terminat. Dacă Moffat comandase uciderea lui Hill, atunci amărâtul de Moorfield habar n-avea. Era un vierme, nici mai mult, nici mai puțin. Chiar acum, îl privea, frecându-se la gât, nedreptățit și înspăimântat. Dar Hudson nu mai zăbovi; pierduse deja destulă vreme.
Ieși în casa jegoasă a scărilor gândindu-se la următoarea mișcare. Putea să-l ridice din nou pe Moffat, dar ar fi fost mai logic să-i caute pe ceilalți locotenenți ai lui, să vadă dacă ei erau dispuși să-și sacrifice șeful ca să evite o condamnare la închisoare. Ar fi mâncat timp și risca să se dovedească inutil, pentru că exista posibilitatea ca el și Reid să meargă într-o direcție greșită cu ancheta, dar trebuise să încerce. Își scoase telefonul și era pe punctul să-l sune pe Edwards, VP - 129
când mobilul prinse viață în mâinile lui. Văzând numele celui care-l suna, Hudson stătu o clipă să se adune înainte să răspundă la apelul lui Grace Simmons.
— Bună dimineața, doamnă. Cu ce vă pot fi de folos?
— Aș vrea să stăm puțin de vorbă, la mine în birou.
— Sigur, dar urmăresc o…
— Acum, te rog, detectiv-sergent Hudson.
Apoi apelul se încheie.
Capitolul 62
— Habar n-am la ce vă referiți, doamnă.
Joseph Hudson se străduia din greu, făcea tot ce putea să pară ofensat și nedumerit, dar Simmons nu se lăsa convinsă.
— E ciudat, pentru că detectivul-inspector Grace a explicat foarte clar în declarație…
Lui Hudson nu-i plăcea că folosise cuvântul „declarație”, ca și cum ar fi fost vorba deja de o investigație oficială.
— … și a spus că ai amenințat-o explicit că o vei demasca, dacă declanșează
proceduri disciplinare împotriva ta.
— Să demasc ce?
— Relația voastră din trecut. Sau negi că a avut loc?
— Nu, nu. Am fost împreună o perioadă. Dar a fost ceva scurt, relaxat, n-a însemnat nimic…
— Și atunci, de ce ești hotărât s-o subminezi?
— Nu sunt și, ca să fiu sincer, doamnă, sunt ofensat de acuzație. Încerc s-o ajut, dar pentru moment suntem depășiți, pare că nu putem să ne tragem sufletul cu niciunul dintre cazuri…
— Deci afirmațiile ei că acorzi prioritate anchetei tale în detrimentul restului echipei nu sunt adevărate, nu?
— Categoric. Încerc doar să ridic pe cineva pentru ceva.
— Și negi că-i pui sub semnul întrebării autoritatea în fața echipei? Împotriva tuturor protocoalelor stabilite…
— Am avut schimburi de opinii aprinse. E ceva normal. E unul dintre punctele tari ale echipei…
— E ciudat, pentru că eu văd echipa slăbită și împărțită.
VP - 130
