— O explicație destul de rezonabilă, nu?

— Sigur, și poate că e adevărat, dar detectivul-agent Malik a discutat azi-dimineață cu mai mulți funcționari și parteneri de la biroul lui Downing. N-au fost niciodată abordați de McManus, iar Downing nu a discutat cu ei. Mai mult, de ce să fi decis McManus acum – când îl urmărea pe Downing – să-i ceară

tocmai lui de lucru?

— Ca să aibă o pârghie?

— Posibil, dar sunt sigură că dovezile acțiunilor infracționale și ale consumului de droguri au fost folosite mult mai bine, contră Helen. Ar fi putut scoate mii de lire de la el dacă voia. Nu știu cât plăteau avocații Alexiei, dar tarifele obișnuite nu sunt grozave.

— McManus ar fi putut obține sume mari de la Downing și apoi tot să predea dovezile avocaților și să obțină profit dublu.

— Categoric n-aș considera că nu era în stare.

Peters nu răspunse, pierdut într-o mare de gânduri tulburătoare.

— Solicit supraveghere, domnule. Urmărire permanentă pentru Robert Downing și Lilah Hill. Dacă teoria mea e corectă, atunci este foarte posibil să

pună la cale chiar acum infracțiuni, care ar putea să includă și crima…

— Asta-i partea pe care n-o pricep, interveni Peters. Downing risca să piardă

totul și atunci îi vine în ajutor un străin, care-l ucide pe McManus, deși n-are nicio legătură cu cazul și nici măcar cu Downing. De ce să facă Amar Goj așa ceva?

— Ca să plătească mai departe. Cineva l-a scăpat de Alison Burris, făcând în așa fel încât să pară un furt de mașină. Iar acum era obligația lui.

— Și cum organizează planul ăsta? Sunt toți în vreun grup pe WhatsApp?

Murder R Us? Cum e planificat? Cum e executat?

Helen nu luă în seamă tonul lui – bănuitor, neîncrezător – și răspunse direct:

— Nu știu. Încă. Dar e singurul scenariu logic, ținând cont de ce riscă să

piardă fiecare, de lipsa completă de motiv și de încercările concertate să

VP - 165

ascundă adevărata natură a crimelor. Cred că, dacă ținem ochii pe Downing și Hill, dacă intervenim înainte să-și respecte partea lor de înțelegere, atunci avem ocazia să descoperim cum funcționează schema.

Helen se opri, rămasă fără suflare și fără argumente. În absența lui Simmons, avea nevoie de sprijinul lui Peters, dar își dădea seama că el era tot sceptic.

— Și ești absolut sigură că Robert Downing, un avocat local respectat, este implicat activ în așa ceva, într-un plan de asasinat?

Helen se gândi o clipă, după care ridică privirea și se uită în ochii lui.

— Da.

Capitolul 78

Mergea pe coridorul întunecat, având grijă să nu facă zgomot. Din tavan atârnau becuri fără abajur, care răspândeau o strălucire slabă, ceea ce însemna că înainta greu. Pe podea erau haine aruncate, accesorii pentru droguri, chiar și prezervative folosite și era necesară o prudență extremă.

Cu fiecare pas, Robert Downing era tot mai neliniștit. Nu voia să fie aici, în urmă cu câteva luni nici nu și-ar fi închipuit că ar face asta, dar n-avea de ales.

Strânse arma în mână și încercă să-și adune curajul. În câteva minute o să se termine și o să fie liber. Ce punea el la cale era îngrozitor din toate punctele de vedere, dar dacă reușea, dacă putea câștiga pariul cu miză mare, atunci avea să

fie fericit, încă mai putea avea o viață de succes.

Dacă reușea, jurase deja că va duce o viață decentă și cinstită, că va petrece cât de mult timp va putea cu copiii, va accepta cazuri pro-bono de câte ori va putea și va face donații generoase pentru cauze caritabile. Cine știe, poate că va încerca și să găsească dragostea. Cu Alexia avusese multe momente fericite înainte să devină totul dezastruos.

Oare despărțirea fusese vina lui? O acuzase pe ea de lipsă de loialitate, infidelitate, dar poate că el era de vină. El era obsedat, cu un singur scop în minte, indiferent dacă era vorba despre muncă, droguri sau orice altă parte a vieții lui. Odată ce se implica, era implicat, de multe ori excluzându-i pe ceilalți, chiar și pe cei pe care-i iubea cel mai mult.

Încăpățânarea asta și concentrarea totală îl costaseră mult în trecut, dar poate că aveau să-i folosească acum ca să ducă treaba asta până la capăt. Nu putea să fie la mai mult de câteva sute de metri de pradă. Păși peste un sac de dormit abandonat și merse mai departe, pe coridorul slab luminat, ca și cum ar fi fost absorbit tot mai adânc într-un vârtej. Lui Robert i se părea corect. Azi VP - 166

trebuia să fie un nou început, dar era și un sfârșit. De-aici nu mai avea cale de întoarcere.

Ajunse în capătul coridorului și o luă la stânga, pășind cu grijă pe un coridor identic. Se zgribuli și strânse mai tare pistolul în mână. Locul ăsta îi dădea fiori; era pustiu, fără viață și întunecos. Părea să aibă ceva amenințător și tulburător, deși în realitate era doar o victimă a crizei. Construcția acestui complex de depozite aflat în afara orașului era aproape încheiată când fondurile se terminaseră brusc, lăsând mulțimea de coridoare și boxe cavernoase să se macine și să putrezească. De-atunci, fusese folosit de drogați, de curve, fugari și, mai nou, de Gary Bleecher.

Creditorul – sau cămătarul, ca să-i spunem pe nume – stătea în centru, într-o casă amenajată într-un fost grajd. Se ocupa de afaceri de-aici, departe de ochi iscoditori. Izolarea era un bonus pentru Bleecher, ca și sentimentul de disconfort și nesiguranță pe care li-l dădea vizitatorilor lui. Oricine venea aici să

ia sau să dea înapoi bani își dădea seama cât de ușor ar putea da de necaz, ba chiar să dispară cu totul, fără să știe nimeni nimic. Robert se întrebă ce trebuie să fi simțit amărâții ăia disperați când se târau pe coridoarele astea singuratice, știind că sunt pe punctul să se agațe de acest om brutal și nemilos.

Da, era bine. Așa trebuia să gândească. Ce urma să facă era împotriva tuturor credințelor lui – ca avocat, ca tată, ca om. Dar dacă se putea convinge că făcea un bine întregii lumi, scăpând-o de un parazit degenerat, poate chiar eliberând zeci de debitori cu ocazia asta, atunci s-ar putea să fie mai ușor. Da, trebuia să

considere că, dacă-l omoară pe Bleecher, e ca și cum ar călca în picioare un gândac: nici mai mult, nici mai puțin.

Când ajunse în capătul coridorului, se opri. Pe sub ușă se strecura o rază de lumină, avertizându-l că a ajuns la destinație. În spatele ușii ponosite se afla victima lui. Trase siguranța armei și întinse mâna înmănușată, deschizând ușor ușa.

Asta era. Nu mai avea cale de întoarcere.

Capitolul 79

— Nu puteți da buzna aici… e un sediu de companie.

Detectivul-agent Bentham nu slăbi pasul, înaintând în forță.

— Scuze că am dat buzna, dar, cum am spus, e o anchetă de crimă.

— Chiar și așa, dacă n-aveți mandat…

VP - 167

— Nu fac nicio percheziție și e un birou comun, nu o reședință privată, am toate drepturile să fiu aici.

Nu era întru totul adevărat, dar o puse pe gânduri pe secretară. Ținu mai departe pasul cu Bentham, alarmată și neliniștită, dar nu mai spuse nimic, privind însă disperată în jur, parcă în căutare de sprijin. Bentham se bucura de tăcere, dornic să se concentreze asupra misiunii. De-acum era clar că Helen Grace era pe o pistă bună, era esențial ca echipa să ia cât mai curând cu putință

legătura cu noul suspect, indiferent de neplăcerea sau jena pe care avea să i le producă.

Amanda Davis lucra ca director financiar la o firmă specializată în producția de iahturi de lux și avea un birou luxos în sediul din Ocean Village, însă pe Bentham nu-l interesa statutul ei profesional. Era mai intrigat de uciderea soțului acesteia, Alastair, și era curios să afle dacă ar fi putut avea vreun motiv să-l vrea mort. Inițial, moartea lui fusese considerată un jaf care degenerase, dar acum părea limpede că el fusese motivul real al prezenței atacatorului în casă și nu cele câteva ceasuri și bijuterii furate. Fusese infidel? O abuza? O avea cu ceva la mână sau era doar o problemă financiară, pentru că Davis urma să