— A susținut că are niște materiale legate de un caz la care lucram, un scenariu de urmărire neplăcut, care implică amenințări la adresa unor persoane și proprietăți. Susținea că are probe care dovedesc că acuzatul făcuse la fel și cu fosta lui iubită. Ca anchetator principal, voia să-mi ofere nume, mesaje, chiar și înregistrarea unei convorbiri telefonice… contra cost, evident.
— Și?
— Și i-am zis s-o șteargă. E cu totul lipsit de etică și, în plus, nu-mi plăcea deloc că venise acasă.
— Și atunci ai avut ultima dată vești de la el?
— Categoric.
Dădu din cap, ca și cum se achitase de îndatorire, semnalând că nu mai avea nimic de zis.
— Pot să te întreb de ce nu mi-ai spus din prima?
Downing tăcu, nemulțumit că este reținut și târât înapoi în conversație.
— A fost o prostie, mărturisi el jenat. M-am pripit… și mi-era teamă că dacă
știai că a luat legătura cu mine de două ori, ar putea părea că firma are vreo relație cu el, ceea ce categoric nu era cazul.
— Atâta tot?
— Atâta tot, răspunse Downing hotărât. De-a dreptul caraghios, dar am vrut să clarific lucrurile, să-ți ofer tabloul complet, în caz că e de vreun ajutor…
Helen încuviință, dar nu spuse nimic, neluând în seamă rugămintea lui tacită
pentru o informare asupra progreselor.
— Foarte bine, dacă asta-i tot…
— Nimic altceva care să te îngrijoreze? întrebă Helen.
— Doar cum o să reușesc să parcurg tot materialul ăsta la timp.
Ridică dosarele grele, îi aruncă un zâmbet ostenit lui Helen și urcă în grabă
treptele. Helen îl privi îndepărtându-se și-i studie graba aferată și felul cum îi scăpase cheia din mână când încerca să descuie. Ceva îl sâcâia, deși ce anume VP - 135
era avea să rămână un mister, pentru că avocatul reuși să vâre cheia în ușă și dispăru în viteză înăuntru, închizând ferm ușa în urma lui.
Capitolul 65
— De ce nu vorbești cu mine?
— Pentru că nu e nimic de spus.
Belinda încerca să-și păstreze un ton autoritar, dar nu părea să aibă efect.
Carol se uita în continuare la ea, cu o expresie furioasă și rugătoare.
— Vreau doar să știu dacă e ceva pentru care trebuie să-ți faci – să ne facem
– griji.
— Cum ar fi?
— Tu să-mi spui.
Acum se simțea și sfidare, dar Belinda vedea dincolo de ea. Neliniștea –
teama – era adevăratul motor.
— Uite, Carol, putem să ne învârtim în jurul cozii, dar nu văd care-ar fi scopul.
De ce nu ieșim să bem ceva, să stăm de vorbă și apoi poate să ne gândim să
mâncăm ceva?
— Vrei să ieșim?
— De ce nu?
— Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?
— Nu s-a întâmplat nimic.
— A venit poliția la tine, Belinda. La școală. Și nu vreun polițai arogant, ci un detectiv-inspector.
Belinda își înăbuși o înjurătură. Cum naiba de era Carol așa de bine informată? Cu cine vorbise de la școală?
