Se îndepărtă de mașină și se întoarse să se uite la casă. Erau staționați pe Wentworth Road de mai bine de două ore, așteptând să apară Robert Downing.

Dar până acum supravegherea nu avusese niciun rezultat, cu excepția unei plictiseli de moarte și a înțepenelii. Se întinse și porni pe stradă, prefăcându-se că se uită în telefon, în timp ce supraveghea de fapt casa impresionantă de vizavi.

Avea patru niveluri și arăta impresionant, cu ușa din față strălucind cu încrederea în sine a vopselei proaspete. Casa era un simbol al statutului și până

de curând fusese căminul unei familii atrăgătoare. Dar acum, Downing stătea singur, un tată părăsit. Ce certuri, ce dezacorduri, ce evenimente se petrecuseră

în spatele acestor uși încuiate, care să-l fi adus pe respectatul avocat în această

situație tristă? Malik simți brusc cum moare de curiozitate să afle, dar nu se vedea nici urmă de avocat, nicio ocazie să scoată răspunsuri de la el. Unde era?

Să fi fost oare posibil să fie chiar acum implicat în vreo acțiune disperată, în speranța că-și va plăti datoria față de cei care-i salvaseră pielea? Sau absența lui neobișnuită era doar o coincidentă?

Malik își verifică agenda și formă numărul de acasă al lui Downing, fără să

încetinească nicio clipă. Era la cel puțin 40 de metri de casă, pe cealaltă parte a străzii, dar chiar și așa tot auzi soneria telefonului, un tril melodios slab. Sună de șase, șapte ori, apoi se întrerupse și intră mesageria vocală. Nu se văzuse nicio mișcare înăuntru, nimic deosebit, cu excepția telefonului care suna. Închise și mai merse puțin, după care se întoarse în drum relaxată și se îndreptă spre mașină. Chiar atunci începu să-i sune telefonul, făcând-o să tresară. Alarmată, aruncă o privire spre casă, temându-se că Downing ar putea fi înăuntru și ar suna înapoi, dar uitându-se la ecran, își dădu seama că o suna șefa ei.

— Șefa? spuse ea încet, uitându-se în jur ca să se asigure că n-o aude nimeni.

— Voiam să văd ce faceți, răspunse Helen Grace din depărtare. Omul nostru a dat vreun semn?

— Nu încă. Suntem aici de două ore și nu se vede nicio urmă. Ce vrei să

facem?

— Rămâneți pe loc. Imediat ce apare vreo mișcare, dă-mi de veste.

— Sigur.

Malik închise și se duse spre mașină cu inima grea. Munca de supraveghere era întotdeauna solicitantă, dar ieșirea asta părea mai dificilă ca de obicei. Dacă

pereții ar putea vorbi, casa frumoasă ar dezvălui fără îndoială oroarea deplină a VP - 174

acestui plan letal și rolul lui Downing în el. Dar deocamdată nu trăda nimic –

întunecată, sinistră și tăcută ca un mormânt.

Capitolul 84

Întoarse cheia în contact și opri motorul. Era brusc înconjurat de tăcere –

tăcere sufocantă, fără viață.

Parcarea de la Riverside Park Sports Field era pustie, pentru că sportivii plecaseră de mult. Într-un fel, era liniștitor, fără niciun martor care să vadă

mașina, dar era și descurajant și straniu. Își dorea să se afle departe de-acolo.

Robert deschise portiera, se dezlipi de husa de plastic de pe scaunul șoferului, coborî și închise încet portiera în urma lui. Apoi plecă. Importantă era acum viteza. Era plin de sânge și i-ar fi fost greu să explice cum arăta dacă ar fi dat peste cineva ieșit seara târziu cu câinele sau, chiar mai rău, peste vreun polițist.

Mergând în grabă, păși peste un gărduleț, având grijă să nu lase nicio urmă.

Pantalonii, cămașa, pielea și părul erau îmbibate de sânge. Se simțea murdărit de ce se petrecuse, ca și cum s-ar fi cufundat în păcat, și voia cu disperare să

scape. Chiar și acum simțea sângele cum i se încheagă pe piele, cum se lipește de el. Se întreba dacă o să mai poată scăpa vreodată de senzația asta.

Trecu în grabă peste câmp și găsi o spărtură printre tufișuri. Își făcu loc prin deschizătura îngustă și coborî, luând-o de-a lungul taluzului spre râul Itchen.

Ăsta fusese de la bun început locul unde voia să arunce arma, o zonă ignorată și neumblată, dar în imaginația lui apărea întotdeauna calm și stăpân pe sine, curat și nevătămat, scăpând cu grijă de dovadă. Realitatea era foarte diferită.

Era plin de sânge, tremura și era înspăimântat.

Bleecher era mort. Era singurul aspect pozitiv al unei seri în care aproape totul mersese aiurea. Nu se punea problema să nu fi lăsat dovezi criminalistice –

sânge, transpirație, amprente – la locul faptei, dar cum n-avea cazier, nu aveau să ducă neapărat la el dacă își putea acoperi urmele. De-asta erau atât de importante următoarele câteva minute.

Scoase sacul de gunoi din buzunar și se uită în jur. Pe malul râului erau câteva pietre și le ridică, punându-le în sacul rezistent. Apoi se dezbrăcă, smulgând hainele umede și lipicioase de pe el și punându-le în pungă. Cămașă, pantaloni, curea, șosete, pantofi, chiar și chiloții; totul merse în sac. Apoi adăugă ultima, dar cea mai importantă piesă; puse pistolul înăuntru, după care legă sacul cu un nod dublu. Îl încercă – o dată, de două ori –, apoi aruncă totul VP - 175

cât de departe putu de mai. Căzu cu un pleoscăit mulțumitor, după care se lăsă

din nou liniștea.

Tremurând, Robert își strânse brațele în jurul corpului. Planul inițial fusese să-și aducă un schimb de haine cu el la râu, dar n-avusese cum s-o facă – riscul de contaminare între haine era prea mare. Așa că trebuia să dea fuga la mașină

dezbrăcat. Cel puțin, dacă-l vedea cineva acum, ar fi zis că e vreun naturist sau un pervers, nu un ucigaș.

Se lăsă în genunchi lângă râu și luă apă în mâini, dorindu-și cu disperare să

spele sângele care i se închegase pe brațe, pe gât și pe față. Totuși, când se spăla, își văzu fața și rămase încremenit. Nu se recunoștea – expresia înnebunită, părul ciufulit și petele groaznice de sânge de pe față.

Se trezi brusc din nou în încăperea aia groaznică, fără aer, încălecat peste victimă. Bleecher încercase să-l omoare, l-ar fi și omorât, dar Robert îl avea pe cămătar la mila lui, strângându-i brațele între genunchi. Acum ridica arma și o cobora cu forță direct în fața omului lipsit de apărare. O dată, de două ori, de trei ori. Simți cum i se sparge nasul lui Bleecher, auzi aerul care-i ieșea din plămâni când gemea, dar tot nu se opri, distrugând trăsăturile omului. Simțea sângele care-i sărea pe față, împroșcându-l, câteva picături care-i ajunseră în ochi și-l orbiră pentru scurt timp. Abia atunci se opri. Abia atunci văzu masacrul cumplit de sub el.

Smulgându-se din coșmar, Robert își dădu seama că plângea, iar lacrimile diluau petele de pe față. Îndurerat, distrus, luă apă în mâini. Nu mai suporta să

se uite la el, să vadă ce a devenit, se stropi cu apă până când i se scurgea din păr, iar fața îi înghețase. Acum riscă să arunce o privire și de data asta văzu mulțumit că nu mai rămăsese nicio urmă a lui Bleecher, că era din nou întreg și curat.

Deocamdată, terminase treaba. Robert tremura violent, frigul amestecându-se cu șocul, așa că se ridică grăbit. Aruncă o ultimă privire spre râul care-i ascundea acum secretele și ridică o rugă tăcută pentru mântuire, apoi se întoarse și intră în grabă în tufărișul întunecat.

Capitolul 85

— Lumina e destul de bună în captura asta și puteți s-o vedeți clar. E luată din fluxul unei camere de supraveghere de la piscina municipală de pe Horsham Road.

Helen aruncă o privire la polițiștii înghesuiți în jurul ei și apoi continuă: VP - 176

— După afișajul orar vedem că femeia asta a ajuns cu două minute după Eve Sutcliffe. Eve venea la piscină de două, uneori de trei ori pe săptămână și de obicei stătea cam 45 de minute, până la o oră. Femeia asta – făcu semn spre bruneta de vârstă mijlocie în echipament de alergare – a stat mai puțin de zece minute. Cu siguranță n-a avut timp să se schimbe, să înoate și să se schimbe la loc, dar tot a plătit și s-a dus după Eve la vestiar. Acum, poate că pur și simplu s-a răzgândit, n-a avut chef, dar în ziua asta, cam la ora asta, lui Eve i-a fost furată

geanta din dulap.

Îi lăsă să absoarbă informația, după care se întoarse din nou spre ei. În afară