înțeleagă ce vede. Era momentul ei, clipa ei de euforie și descărcare, iar ei n-aveau ce căuta aici. Și totuși erau aici, un cuplu liniștit, modest, de vârstă
mijlocie, care venea încet spre ea, evident fără să fie conștienți de prezența ei, pierduți în propria lume de durere. Simpla lor vedere era ca o lovitură
pătrunzătoare în inima lui Lilah, care se întoarse în grabă, prefăcându-se că se uită la ceva în vitrină.
Văzu în geam cum trec pe lângă ea, stafii pustiite care se agățau de niște sacoșe de cumpărături goale, în timp ce ea rămăsese împietrită. Cei doi trecură
mai departe și dispărură la fel de repede cum apăruseră, dar prezența lor rămase alături de Lilah și, privind în sticla strălucitoare, își văzu propria față
bântuită privind-o. Toată bucuria, tot entuziasmul se mistuiseră. Acum se simțea pustiită, rece și amorțită, o umbră a femeii care fusese cu doar cinci minute mai devreme. Dar asta era tot ce merita.
Capitolul 64
Bătu a doua oară la ușă, apoi se dădu în spate și ridică privirea spre casă. Însă
era întunecată și lipsită de viață – nu era nimeni înăuntru.
Dezamăgită, Helen plecă pe unde venise, coborând în grabă până la nivelul străzii. Încercase de mai multe ori să răspundă la chemările insistente ale lui VP - 133
Robert Downing, dar telefonul lui părea să fie închis definitiv, de unde și hotărârea ei bruscă și impulsivă să vină la el acasă.
De la biroul lui îi spuseseră că e aici, pentru că era una dintre după-amiezile când băieții erau la el, dar nu se vedea nici urmă de familie. Helen se întoarse la motocicletă și-și scoase telefonul, hotărâtă să-i mai lase un mesaj, însă chiar atunci îi atrase atenția un zgomot, care o făcu să ridice din nou privirea. Un Mercedes S Class bleumarin tocmai parcase la bordură și în spatele volanului era chiar el.
Preț de o clipă, se priviră ochi în ochi, iar Helen avu senzația că-i vede chipul întunecându-se o secundă, înainte să-i revină pe buze zâmbetul vesel. Downing coborâse din mașină și se îndrepta către ea, cu o servietă și două dosare sub braț.
— Helen, mă bucur să te văd.
— Și eu. Unde sunt băieții?
Încă o ușoară reacție, ca și cum ar fi fost luat pe nepregătite.
— A trebuit să-i las cu Alexia. Nu s-au bucurat, dar, din păcate, încep să se obișnuiască. Programul meu de lucru e foarte imprevizibil.
— Un caz mare?
— Un apel care începe în două zile și despre care știu foarte puține.
Râse și arătă spre dosare, grăbind discret pasul. Helen i se alătură și trecu la subiect.
— Voiai să vorbești cu mine?
O clipă, Downing păru năucit, iar Helen se întrebă dacă o sunase de fapt, dacă nu visase ea. Însă apoi trăsăturile i se relaxară, când își dădu seama despre ce era vorba.
— Da, așa e. Dar serios, nu era cazul să vii până aici pentru atâta lucru.
— Ce te preocupa? Păreai îngrijorat.
Încetiniră când ajunseră la treptele către casă. Downing părea dintr-odată
nesigur, încurcat.
— Păi, e puțin jenant, dar mă tem că s-ar putea să fiu vinovat că nu ți-am mărturisit totul zilele trecute.
— Vorbește clar, te rog, Robert.
— N-am fost întru totul sincer cu tine în legătură cu Declan McManus.
— În ce sens? întrebă Helen intrigată.
— Păi, cum știi, m-a sunat acum vreo 12 zile.
— Sigur.
— Și apoi, mă rog, peste câteva zile a venit aici.
VP - 134
Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic. Malik și polițiștii care o ajutau discutaseră cu vecinii lui Downing, dând până la urmă peste o identificare a lui McManus în zonă în urmă cu vreo cinci zile. Oare această cercetare meticuloasă
ajunsese cumva la urechile lui Downing și-l determinase să sune? Sau mărturisirea era pur și simplu produsul unei conștiințe încărcate?
— Ce voia?
— Păi, cum ți-am mai zis, căuta de lucru, voia să colaboreze cu noi ca anchetator. Acum voia să-și dovedească valoarea, să ne cumpere interesul, dacă
vrei.
— Cum?
