VP - 141

O clătinare scurtă din cap. Iar apoi, soțul ei preluă din nou controlul.

— Ce vă face să credeți că era cineva? Categoric n-am avut niciun motiv să

credem că ar fi fost…

Helen trase aer în piept, gândindu-se cât de multe să le spună, apoi se aruncă:

— Știu că s-ar putea să vă fie greu să auziți, dar necropsia a sugerat că Eve era activă din punct de vedere sexual.

— Nu, nu, era doar o fetiță…

— Înțeleg, bineînțeles, dar este clar că Eve nu era virgină, și de aceea vrem să

aflăm dacă avea o relație înainte de moarte…

Ambii părinți păreau în stare de șoc, copleșiți de această revelație. Își pierduseră fiica mult-iubită – acum, se întrebau cine fusese ea.

— Și în acest scop, pot să vă întreb despre legătura ei cu Belinda Raeburn?

întrebă Helen repede.

Tăcere uluită.

— Era profesoara lui Eve, nu?

— Așa e, mormăi Andrew.

— Petreceau mult timp împreună?

— Da, sigur. Eve… mă rog, nu-i lipsit de modestie să spun că era eleva ei vedetă. Eve muncea foarte mult înainte de examenul GCSE la muzică, plus că

spera să fie șefa prim-violoniștilor în orchestra națională de tineret în vara asta, așa că petreceau mult timp împreună…

Afirmația lui era încărcată de sfidare, dar și de mândrie.

— Și făceau lecțiile astea la școală?

— Da, de cele mai multe ori.

Chiar în timp ce rostea cuvintele, aruncă o privire neliniștită spre soția lui. Se lăsă o tăcere îndelungată, înainte să preia Jean frâiele conversației.

— Erau… erau și lecții private. De cele mai multe ori în weekend, acasă la Belinda.

— Am înțeles. Și vorbeau și la telefon, își dădeau mesaje și așa mai departe?

— Da, însă numai ca să stabilească lecțiile. Sigur, s-au rărit după ce a terminat cu examenele.

— Asta-i problema, interveni Malik. Nu credem că s-au rărit. Azi-dimineață

am verificat mai în detaliu istoricul convorbirilor lui Eve și în realitate frecvența apelurilor și mesajelor a crescut. Cel puțin până acum vreo lună și jumătate, când Belinda Raeburn a încetat brusc să mai răspundă. Eve suna, trimitea mesaje în care îi cerea să stea de vorbă, dar nu primea nimic.

VP - 142

— Eve a părut supărată în săptămânile de dinainte de moarte? interveni Helen. Ați observat să fi fost deprimată sau nefericită?

Urmă o nouă tăcere îndelungată, apoi o privire plină de înțeles a soției către soț.

— Da, acum, că spuneți… era foarte deprimată în ultimele câteva săptămâni.

Am crezut că era doar căderea de după examene, plus neliniștea așteptării rezultatelor.

— Dar ne-a surprins la vremea aceea, adăugă Andrew, susținându-și soția.

Nu era genul lui Eve să fie așa melancolică. În general, era o fată fericită, plină

de încredere…

În timp ce rostea cuvintele, realitatea crudă îl copleși din nou – fiica lui talentată și plină de viață nu mai era. Helen își dorea din suflet să-l poată scuti –

să-i poată scuti – de toată durerea. Dar mai era o întrebare pe care trebuia să

le-o pună.

— Un ultim lucru, atunci, pot să vă întreb când a cunoscut-o Eve pe Belinda Raeburn? Când s-au cunoscut bine, vreau să spun.

— Păi… păi, probabil când au început lecțiile individuale.

— Și asta a fost…?

Jean îi aruncă soțului ei o nouă privire chinuită, apoi răspunse:

— Păi… cam acum un an…

Făcu o pauză, cu mintea răvășită, și preciză:

— Chiar înainte să împlinească 15 ani.

Capitolul 68

— OK, deci acum avem un potențial motiv pentru uciderea lui Eve Sutcliffe.

Helen vorbea pe un ton ferm și hotărât, în pofida multelor întrebări care rămâneau. Emisese o alertă generală și convocase toată echipa la Southampton Central. Toată lumea răspunsese, iar acum erau toți înghesuiți în centrul de comandă, chiar și Joseph Hudson, care stătea în spate, evitându-i privirea.

Helen știa că Grace Simmons avusese o discuție cu el, îl luase la trei păzește, iar acum părea dispus să se conformeze. Helen se simțea ușurată și încurajată, avântându-se în prezentare cu o încredere renăscută.

— După discuția noastră cu părinții lui Eve, detectivul-agent Bentham a cercetat istoricul profesional al Belindei Raeburn…