— Atâta tot?

— Atâta tot, răspunse Downing hotărât. De-a dreptul caraghios, dar am vrut să clarific lucrurile, să-ți ofer tabloul complet, în caz că e de vreun ajutor…

Helen încuviință, dar nu spuse nimic, neluând în seamă rugămintea lui tacită

pentru o informare asupra progreselor.

— Foarte bine, dacă asta-i tot…

— Nimic altceva care să te îngrijoreze? întrebă Helen.

— Doar cum o să reușesc să parcurg tot materialul ăsta la timp.

Ridică dosarele grele, îi aruncă un zâmbet ostenit lui Helen și urcă în grabă

treptele. Helen îl privi îndepărtându-se și-i studie graba aferată și felul cum îi scăpase cheia din mână când încerca să descuie. Ceva îl sâcâia, deși ce anume VP - 135

era avea să rămână un mister, pentru că avocatul reuși să vâre cheia în ușă și dispăru în viteză înăuntru, închizând ferm ușa în urma lui.

Capitolul 65

— De ce nu vorbești cu mine?

— Pentru că nu e nimic de spus.

Belinda încerca să-și păstreze un ton autoritar, dar nu părea să aibă efect.

Carol se uita în continuare la ea, cu o expresie furioasă și rugătoare.

— Vreau doar să știu dacă e ceva pentru care trebuie să-ți faci – să ne facem

– griji.

— Cum ar fi?

— Tu să-mi spui.

Acum se simțea și sfidare, dar Belinda vedea dincolo de ea. Neliniștea –

teama – era adevăratul motor.

— Uite, Carol, putem să ne învârtim în jurul cozii, dar nu văd care-ar fi scopul.

De ce nu ieșim să bem ceva, să stăm de vorbă și apoi poate să ne gândim să

mâncăm ceva?

— Vrei să ieșim?

— De ce nu?

— Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?

— Nu s-a întâmplat nimic.

— A venit poliția la tine, Belinda. La școală. Și nu vreun polițai arogant, ci un detectiv-inspector.

Belinda își înăbuși o înjurătură. Cum naiba de era Carol așa de bine informată? Cu cine vorbise de la școală?

— Detectivii de la anchete criminale nu caută câini rătăciți și poșete pierdute.

Se ocupă de infracțiuni grave…

— Evident.

— Și atunci, de ce au venit la tine?

Asta era – îngrijorare profundă, o acuzație neplăcută, ascunsă într-o întrebare din suflet.

— Pentru că aveau niște întrebări despre Eve.

Carol o privi, recunoscătoare fără prea mare tragere de inimă pentru informație, dar tot alarmată.

— Ce fel de întrebări?

VP - 136

— Doar de fond, atâta tot. Știi și tu că n-au făcut niciun progres încă, se uită

în stânga și în dreapta, să vadă dacă nu le-a scăpat ceva din vedere. Mai voiau niște informații despre trecutul ei, despre orare, despre obiceiuri, dacă avea vreun iubit… Dacă mă întrebi pe mine, aș zice că se agață de câte un pai, dar trebuie să încerce. De dragul părinților ei, dacă nu de altceva.

— Au mai vorbit și cu alții? Cu angajați, cu elevi care o cunoșteau?

— Sigur. N-au făcut atâta drum doar ca să stea de vorbă cu mine, nu? Și oricum, ce-aș fi putut să le spun? Le-am zis deja că era o studentă silitoare, cu un viitor foarte strălucit. Ceea ce sunt sigură că știau deja.

Postura lui Carol se relaxă puțin. Își dorea cu disperare să creadă că fusese doar o vizită de rutină, dar era clar că nu era încă dispusă să accepte.

— Și asta-i tot? Nimic altceva?

Belinda o privi. Rămăseseră multe nespuse, multă suspiciune, furie și durere.

Carol era ca un animal rănit care voia să fie calmat, așa că Belinda se duse spre ea și-i puse blând o mână pe umăr.

— Absolut nimic. A fost ceva de rutină, atâta tot.

— Sincer?

— Sincer. Nu-ți face griji și, te rog, ai încredere în mine…