— Nici măcar un minuțel.
Asta fusese decisiv, cei doi băieți de șase ani săriră din paturi și alergară la baie. Ca prin farmec, după un minut și 55 de secunde erau în pat, îmbrăcați în pijamale și spălați pe dinți. Aveau picioarele tot murdare, dar ăsta era unul dintre puținele avantaje când erai părinte singur – îți puteai stabili singur standardele de igienă.
Robert stinse lumina din plafon și se lăsă în genunchi între cele două paturi. Îl pupă pe unul și apoi pe celălalt, după care spuse:
— Hai, direct la somn. Și dacă aveți noroc, poate vă las să jucați Fortnite de dimineață, când vă mâncați fulgii…
Îi înveli, îi mai pupă o dată, apoi ieși din cameră, aruncând o ultimă privire înăuntru. Spre marea lui surprindere, păreau să fi adormit deja. Învăluiți de lumina blândă a luminii de veghe, păreau destinși, liniștiți și complet împăcați.
Când pierdem oare asta, se întrebă el, această abilitate de a adormi ușor seara, fără nicio grijă pe lume? E un dar prețios, pierdut înainte să-l apreciezi pe deplin și apoi dispărut pentru vecie.
Își rezemă obrazul de ușă și-i privi pe băieți, vrăjit de vederea lor. Fusese o zi profund tulburătoare, încărcată cu anxietate, confuzie și teamă, dar uitându-se la Freddie și Joshua dormind în paturile lor, nu mai simțea nimic din toate astea.
Simțea doar iubire: iubire adâncă și deplină.
O ultimă privire, apoi se întoarse, străbătu palierul și coborî scările, în timp ce-și scotea telefonul din buzunar. Îl fixă cu privirea o clipă, șovăi scurt, apoi se VP - 109
hotărî și apăsă ferm pe butonul de închidere, până când de pe ecran dispăru totul.
Capitolul 52
— Nimic? Absolut nimic?
Helen nu-și putea ascunde descurajarea.
— Nimic în afară de ce sare în ochi, răspunse Meredith, cu voce pierită la telefon. Pe lamă era sângele lui Martin Hill, dar nicio altă urmă. Nici transpirație, nici amprente, nici alte urme de sânge, lama și mânerul sunt curate lună.
— Deci n-a mai fost folosit până acum? În casă, să zicem la tăiat zarzavaturi sau…
— Nu e nici urmă de bacterie pe el și, de fapt, stratul protector care protejează cuțitul de rugină în magazin e încă intact.
— Deci cuțitul a fost cumpărat de curând, poate special pentru crimă…
— Mi se pare logic. Oricum, asta-i tot ce am deocamdată, începe seria nouă
din Succesiunea, așa că…
— Sigur, du-te. Vorbim dimineață.
— N-am nicio îndoială, răspunse criminalista cu regret.
Helen închise telefonul și se rezemă de peretele coridorului, încercând să
asimileze veștile date de Meredith. Cuțitul fusese aruncat neglijent și ineficient, dar altfel uciderea lui Martin Hill fusese pusă la cale cu grijă și executată perfect.
Niciun martor, nicio dovadă criminalistică, nicio înregistrare video – modul ideal de a-i face de petrecanie nefericitului de Hill. Pentru Helen, era un argument solid împotriva ipotezei că ucigașul era un agresor neonazist, cum credea Hudson, sau un tânăr slab de minte care căuta răzbunare, cum sugerase Lilah Hill. Nu, aici era ceva sofisticat, premeditat și executat curat, care sugera că
făptașul voia să rămână ascuns. Un huligan rasist ar fi căutat apreciere pentru crimă, poate chiar și-ar fi asumat responsabilitatea pentru asasinat pe vreun forum online, în loc să rămână la adăpost. La fel și un vechi adversar, care li s-ar fi lăudat amicilor, dându-se mare cu curajul și forța lui, ca să fie admirat de toată lumea. Și atunci, cine era vinovatul? În cazul lui Lilah Hill, nu găsiseră încă
niciun motiv serios pentru crimă, dar avea în schimb un alibi solid, datorită
colegilor ei. Să fi fost posibil să fi plătit pe cineva să-i ucidă soțul? Ideea părea fantezistă, dar ce alte posibilități existau?
Helen expiră zgomotos și-și puse telefonul în buzunar, după care își continuă
drumul spre centrul de comandă. Restul echipei plecase, dar ea voia să mai VP - 110
rămână, să sorteze evenimentele de peste zi, să vadă dacă dădea peste vreo pistă, peste vreo direcție de anchetă care le scăpase din vedere. În timp ce trecea pe coridor, se uită pe fereastră, iar privirea îi fu atrasă de ceva ce se petrecea în curte. Rări pașii și-și dădu seama că silueta micuță din stradă era Joseph Hudson, care se îndrepta spre motocicletă.
Era singur, pentru că probabil rămăsese până plecaseră toți ceilalți, deși nu era sigură de ce. Privindu-l cum străbate încrezător parcarea de motociclete, Helen se simți cuprinsă de o avalanșă de emoții. Tristețe, bănuială, dezamăgire, dar, mai presus de orice, furie. Furie că acest narcisist nesăbuit și mincinos o poate înfrunta deschis în centrul ei de comandă. Se afla la Southampton Central de ani întregi, conducând această echipă, echipa ei, care devenise una dintre cele mai bune din țară. Ce făcuse el altceva decât să semene divizări, minciuni și frământare? Ce drept avea să-i demoleze divizia și reputația, când nu era decât un lingău nesincer, care n-avea nicio idee despre importanța muncii de echipă, loialitate și respect? Ce drept avea s-o atace, când el era cel care greșea?
Și acum, fără să fi vrut, Helen se trezi că merge. Pe coridor, pe ieșirea de incendiu și pe scări în jos spre parcarea de motociclete.
Capitolul 53
Hudson ridică privirea când se apropie Helen, pașii ei apăsați anunțându-i sosirea. Helen văzu surprindere și apoi ceva care semăna foarte tare cu mulțumire de sine, chiar trufie.
— Și despre ce-a fost vorba? întrebă ea, renunțând la orice pretenție de formalitate, în timp ce-și punea telefonul în buzunar.
— Ce-a fost ce…?
— Știi foarte bine ce. Micul spectacol dinăuntru, insubordonarea aia crasă.
— Calmează-te, Helen.
— Îmi contești autoritatea în fața restului echipei. Adică, e prima pagină din manual, Joseph. Pur și simplu nu faci așa ceva.
— Decât când este necesar…
