— Ați dat dovadă de o loialitate admirabilă față de detectivul-inspector Grace, cum ar face orice șef de secție bun. Dar dacă încrederea nu e răsplătită, dacă ajunge să se resimtă în lumea largă, chiar și în echipa ei, că detectivul-inspector Grace și-a pierdut autoritatea, echilibrul, capacitatea de conducere, atunci ce aveți de câștigat dacă o susțineți în continuare?

Era un punct de vedere corect, pe care Peters nu-l putea respinge.

— Detest să spun asta, dar poate că este momentul pentru o perspectivă

nouă, îndrăzni Miller.

— Crezi că ar trebui s-o las în plata Domnului?

Părea ciudat, dar și o mare ușurare, să spună asta cu voce tare.

— Cred că ar trebui să apărați reputația secției, răspunse Miller hotărât.

Și asta era, pe scurt. Secția era domeniul lui, cariera lui, moștenirea lui.

Eșecul de a controla criminalitatea și violența care cuprinsese Southamptonul va fi eșecul lui, sfârșitul unei cariere de succes. Dar chiar în timp ce examina ideea aceasta, ezită. Să renunțe la Helen Grace ar fi controversat și problematic, dacă

se gândea la palmaresul și statutul ei în poliție. Chiar putea să ia o astfel de decizie?

Poate că trebuia s-o ia, ținând cont de cât de mult părea să se fi extins putreziciunea?

Era atât de adânc cufundat în gânduri, prins în ghearele acestei dileme imposibile, că nu mai era conștient nici de prezența lui Miller, nici de apariția bruscă a secretarei. O bătaie fermă în ușă îl smulse din introspecție.

— Scuze că vă deranjez, domnule… doar că a sunat comisarul pentru poliție și pare foarte dornic să stea de vorbă cu dumneavoastră.

Și în acel moment comisarul-șef Alan Peters găsi răspunsul.

Capitolul 91

Helen se strecură pe sub banda instalată de poliție, către agentul în uniformă.

— Unde e? întrebă ea, trecând peste amabilități.

— Drept pe coridor și în stânga. Detectivul-agent McAndrew coordonează

activitatea.

Helen încuviință și privi clădirea părăginită din fața ei. Era un loc îngrozitor și posomorât, un complex ieftin din prefabricate, care fusese conceput pentru profit maxim cu investiție minimă. În mod cert, complexul de boxe de depozitare nu funcționase niciodată; clădirea care fusese ridicată în pripă era VP - 188

deja pe cale să se prăbușească. Helen privi cu neîncredere intrarea întunecoasă, care părea o poartă către lumea de dincolo.

Se strecură înăuntru și ridică lanterna, care lumină un coridor lung și pustiu.

Protecțiile de plastic pentru ghete scoteau un foșnet ciudat pe podeaua plină de mizerie, dând senzația că sunt șoaptele unui spirit întunecat, care-i dădea fiori.

Nu era genul sperios, dar locul ăsta avea ceva care o neliniștea. Poate că era urmarea confruntării de mai devreme cu Joseph. Ori senzația copleșitoare de decădere, de pervertire pe care o transmitea locul ăsta. Sau poate faptul că știa ce o așteaptă.

Străbătu în grabă coridorul și o luă la stânga. Și auzi vocile hotărâte caracteristice ale polițiștilor aflați la locul faptei. Se grăbi spre ele, trezindu-se curând față în față cu McAndrew, în ceva ce părea un fel de boxă de depozitare/birou. Erau hârtii peste tot, o masă răsturnată și, în mijlocul haosului, un bărbat întins pe spate.

— Avem vreo idee cine e?

— N-are niciun act de identitate la el, răspunse McAndrew, clătinând din cap.

Dar s-ar putea să ne spună ceva laptopul.

Helen încuviință și trecu pe lângă ea, către cadavru. Victima era un bărbat corpolent, probabil spre 50 de ani. Dacă ăsta era biroul lui, era clar că nu-i prea păsa de aparențe, trăsătură care părea să se extindă și la persoana lui. Era îmbrăcat cu niște pantaloni de trening murdari și un hanorac de velur care văzuse și zile mai bune. Și pantofii sport erau ponosiți, iar unul dintre ei atârna de piciorul stâng, probabil smuls în timpul luptei. În mod clar avusese loc o confruntare de proporții – se vedea după mobila răsturnată și lucrurile împrăștiate, dar și din numeroasele tăieturi și zgârieturi de pe mâinile bărbatului. Însă nu asta îi atrase atenția lui Helen. Privirea ei se fixă pe ce mai rămăsese din chipul victimei.

Era o priveliște cumplită. Bărbatul nu fusese doar bătut, fusese zdrobit. Avea nasul rupt, orbitele sparte, dinții săriți, cu totul. Cine îi făcuse așa ceva fusese probabil împins de furie sau de disperare, atât de brutal fusese atacul. Toată

fața părea să se fi afundat, ca o mocirlă de nisip mișcător purpuriu. Nu mai arăta a ființă umană; era doar un trup care avusese cândva viață. Era oribil de privit, iar Helen se înfioră din nou.

Cine făcuse așa ceva nu voise doar să-și omoare victima. Voise s-o facă să

dispară complet.

VP - 189

ZIUA A ȘASEA

Capitolul 92

— Haideți, oameni buni. Vreau fotografiile completate și imaginile în sistem într-o oră, vă rog…

Spusese „vă rog” după ce se gândise mai bine. Politețea nu era punctul forte al detectivului-sergent Hudson, ceea ce se observa acum, în timp ce se îndrepta spre locul crimei, împărțind ordine și ultimatumuri. Helen Grace era în altă

parte în dimineața asta; se dusese la Robert Downing, ceea ce însemna că

Hudson era ofițerul superior la locul faptei, dar asta nu însemna că era mai ușor de înghițit. Pe de altă parte, lui Meredith Walker nu-i plăcuse niciodată

intrigantul ăsta îngâmfat și plin de el. Doamne, ce-și mai dorea să se întoarcă

odată detectivul-sergent Charlie Brooks!

Aruncându-i o privire plină de înțeles fotografului – care i-o întoarse cu interes –, Meredith se întoarse la treabă. Locul unde avusese loc confruntarea principală fusese fotografiat intens în zori, ceea ce însemna că Meredith putea să se ocupe de hârtii și obiectele personale, ca să nu mai vorbim de cadavru.

Cercetase documentele împroșcate cu sânge, sticlele goale de Lucozade și cutiile de Pot Noodle, dar nu găsise mai nimic interesant, așa că-și îndreptase atenția către laptop. Pleca de la premisa că îi aparținea victimei și sperase că o să le ofere informații utile despre identitatea sau motivele agresorului, dar de la prima privire fugară renunță la idee, încercările repetate de a-l porni nu avuseseră niciun rezultat și, apăsând pe tastele distruse, Meredith își dădu repede seama de ce. Placa de bază, bateria, tot ce se afla în carcasa de titan a laptopului părea topit. Trebuia dus și analizat la laborator, dar avea deja o bănuială despre ce trebuie să fi provocat distrugerile, pentru că pe microcipuri și procesor erau reziduuri albe, care arătau a acid industrial.

Dezamăgită, Meredith puse laptopul într-o pungă și-l etichetă, după care își îndreptă atenția spre bărbatul decedat. Cauza morții avea să fie stabilită de Jim Grieves, deși nu era nimic neclar, dar tot ar mai fi putut fi strânse indicii importante chiar și acum, înainte să fie luat cadavrul. Meredith îngenunche lângă fața distrusă a bărbatului și își aruncă privirea peste tors, brațe și mâini.

Nu se vedeau fire de păr sau fibre textile pe mâini, deși Jim ar fi putut să preleve VP - 190

mostre de ADN de sub unghii sau din liniile din palmă, pentru că era clar că

avusese loc o luptă intensă. Observă totuși intrigată că bluza de trening de velur soioasă fusese sfâșiată în mai multe locuri – analiza rupturilor ar fi putut aduce indicii importante, mai ales dacă fuseseră făcute cu mâna. Meredith se trezi făcând un inventar mintal al hainelor pe care urma să le analizeze după ce aveau să fie scoase de pe cadavru – bluza de trening, pantalonii zdrențuiți și, bineînțeles, adidașii. Dacă victima s-ar fi întâlnit cu ucigașul în altă parte și l-ar fi adus aici, atunci în rizurile de pe tălpi s-ar fi strâns praf, polen sau vegetație care i-ar fi putut ajuta să-i reconstituie ultimele mișcări, poate chiar și identitatea atacatorului. Mutându-și privirea de la adidași, Meredith examina în continuare partea de sus a cadavrului, unde zări întâi un ceas masiv pe încheietura stângă, apoi un medalion de aur care zăcea inutil pe gâtul traumatizat.

Era un obiect straniu, în contrast cu ceasul greoi și inelele ostentative de pe degete; era destul de mic, nesemnificativ prin comparație. S-ar fi așteptat ca bărbatul să aleagă ceva mai mare, ceva mai à la Tom Jones, dar punând mâna pe el, își dădu seama că era mic și foarte ușor. De fapt, i se părea că era gol pe dinăuntru.

Intrigată, îl luă în palmă și-și trecu ușor degetul pe margine, până găsi o închizătoare. O pipăi, apoi apăsă ușor, până când fața medalionului se deschise brusc. Curioasă să afle de ce genul ăsta de bărbat poartă un astfel de medalion, se uită înăuntru și primi imediat răspunsul. Pentru că înăuntru se ascundea, departe de priviri indiscrete, un microcip.