ridice nici măcar un deget. Chiar era ceva dumnezeiesc, care inspira venerație, dar în același timp și înfiorător de-a dreptul.

Helen urcă pe motocicletă și-și scoase telefonul din buzunar. În sfârșit, imaginea devenea mai limpede, iar acum era esențial să mobilizeze echipa. De câteva săptămâni, se învârteau în jurul cozii, poticnindu-se în fundături, urmărind piste false, acuzând oameni nevinovați, când în realitate situația era VP - 236

incredibil de simplă. Totul era opera unui singur om și a unuia singur. Doctorul Alex Blythe.

Capitolul 115

Stătea perfect nemișcat, țintuind cu privirea bezna. Vauxhallul Astra cenușiu era staționat în stradă, vizavi de biroul lui, dinainte de miezul nopții, dar, ciudat, ocupanții nu coborâseră din mașină, preferând să rămână în întuneric, să

privească și să aștepte. De-acolo, n-aveau cum să-l vadă – draperiile erau trase, luminile dinăuntru erau stinse –, dar Alex Blythe îi urmărea trăgând cu ochiul prin deschizătura îngustă dintre țesătură și rama ferestrei. Era un impas bizar, o comuniune ciudată între vânător și pradă, în vreme ce restul lumii își vedea de treabă fără să știe nimic. Funcționari beți care se împleticeau spre casă, cete de adolescenți care alergau pe stradă, iubiți care mergeau grăbiți braț la braț –

printre ei treceau tot felul de oameni, fără să-și dea seama de drama pe viață și pe moarte în care erau prinși.

Polițiștii ajunseseră cu două ore în urmă și de-atunci nu făcuseră nimic, zăbovind hotărâți, dar lipsindu-le încrederea, poate imaginația, să ia măsuri.

Mulțumit că n-aveau de gând să ia cu asalt clădirea, Alex Blythe se îndepărtă de fereastră și se întoarse la birou. O privire rapidă aruncată pe laptop îi arătă că

programul de ștergere automată era aproape încheiat, toate fișierele distruse, hard drive-ul șters, așa că se duse la tocător. Luă ultimul set de dosare pe hârtie și începu să le îndese în gura fiarei, privind cu o satisfacție macabră cum pe cealaltă parte ies fâșii înguste de hârtie. Vederea acestei distrugeri era bizar de plăcută, dar avea și o urmă de tristețe. Petrecuse ani de zile adunând acest tezaur de secrete, mărturisiri și crime. Era păcat să le arunce. Toate neliniștile, toată rușinea, toate pârghiile.

Totuși, nu se putea pune problema să riște acum – toate legăturile concrete cu Raeburn, Hill, Downing și alți nenumărați nefericiți pe care-i tratase trebuiau distruse. Era păcat, chiar un sacrilegiu, dar n-avea de ales. Singura consolare era memoria lui, care era prodigioasă, aproape fotografică. Se putea încă dovedi utilă și îi putea oferi măcar distracție și o distragere când își aducea aminte mărturisirile înlăcrimate și rugămințile directe pentru ajutor.

Ultimele fâșii de hârtie căzură în coș. Blythe închise tocătorul, închise și laptopul, după care îl luă și-l aruncă pe podea. Căzu pe gresie, spărgând pe loc plăcile când se dezmembră, iar tastatura zbură cu totul și dezvălui circuitele dinăuntru. Nu ezită și călcă pe el, de multe ori, agresiv, lovind nefericitul VP - 237

dispozitiv până când nu mai rămase decât o grămadă de sticlă spartă și microcipuri zdrobite.

Extenuat și transpirat, Alex Blythe se sprijini de birou, stând o clipă să-și tragă

sufletul. În colțul camerei, Bella scâncea tânguitor, brusc speriată de stăpânul ei, dar el n-o băgă în seamă, cu mintea la lucruri mai importante. Rămase în pragul acestei scene finale și stătu o clipă să privească peisajul. Locul acesta fusese multă vreme refugiul lui, terenul lui de joacă. Îi plăcuse timpul petrecut în acest spațiu izolat de confesiune și se bucura de amintiri, inspirând durerea și suferințele la care fuseseră martori în decursul anilor acești patru pereți. Aici înmugurise, aici îi mersese bine, în timp ce lumea fără minte se zvârcolea în jurul lui, oarbă și neștiutoare, dându-și prea puțin seama de dimensiunile ambiției lui. Îi învinsese pe toți, abuzase, torturase și controlase ființele alea omenești amărâte care dăduseră fuga de bunăvoie în brațele lui și îi plăcuse s-o facă, dar orice spectacol are un punct culminant, un punct dincolo de care trebuie să cadă cortina. Momentul acela sosise și avea să se retragă fără

regrete. Fusese distractiv cât funcționase, dar, cum spune o veche zicătoare, toate lucrurile bune trebuie să se termine cândva.

VP - 238

ZIUA A ȘAPTEA

Capitolul 116

Helen se foia prin apartament, scândurile podelei scârțâind când trecea dintr-o parte într-alta. După discuția cu Gina Brown, se retrăsese acasă să așeze cap la cap informațiile, să facă planuri și să pună la punct o strategie, dar tot n-avea stare și era nemulțumită. Erau foarte aproape de final, dar tot nu puteau să dea lovitura finală.

Ieși în balcon și privi panorama orașului, încercând să-și ordoneze gândurile și să alunge neliniștea care se tot acumula. Tocmai se crăpa de ziuă, iar pe acoperișuri sclipeau primele fâșii de lumină, care anunțau o nouă zi. Helen se întreba ce-or să aducă următoarele 24 de ore. Triumf și mântuire? Sau iar moarte și distrugere?

Era convinsă că știe de ce avuseseră loc crimele și cine le pusese la cale, dar nu avea să fie nici pe departe simplu să-l facă pe Alex Blythe să dea socoteală.

Nu mai avusese niciodată de-a face cu un adversar ca el, cineva atât de priceput să rămână în umbră. După socoteala lui Helen, era responsabil pentru cel puțin șapte crime, probabil mai multe, dar în momentul de față niciun martor și niciun făptaș nu-l arătase cu degetul, nu-l identificase drept arhitectul vărsării de sânge și al nenorocirii. Amanda Davis era dispărută în Australia, Amar Goj și Belinda Raeburn erau morți, iar Robert Downing și Lilah Hill tot refuzau să

vorbească, din motive încă neclare.

Fără un martor sau o victimă care să-l acuze direct de șantaj, constrângere sau incitare la crimă, procuratura n-o să-l pună niciodată sub acuzare pe psihiatru. Chiar dacă-l sălta acum, așa cum îi venea extrem de tare să facă, tot ar fi rămas cu mâna goală. Poate că ar fi reușit să facă legătura între Blythe și autorii crimelor, pe baza dosarelor lui, presupunând că nu le distrusese, sau a notificărilor privind programările și a serviciilor de localizare a telefoanelor victimelor, dar aveau nevoie de dovezi mult, mult mai solide dacă voiau să-l aresteze. Aveau nevoie de o dovadă incontestabilă – o voce sau mai multe care să-l acuze direct, să insiste că psihiatrul pervertit era cel care pusese în mișcare acest lanț cumplit de evenimente.

VP - 239

Se întoarse la masa din bucătărie și se uită la dosare. Îi întoarse privirea fotografia de la arestare a lui Lilah Hill – în ultimele câteva ore săpaseră prin ce știau despre viața ei. Helen nu se schimbase, nici măcar nu făcuse duș de când se întorsese, afundându-se direct în datele pe care le adunaseră agentele Malik și McAndrew despre femeia care suferea acum în arest. Refuzase să coopereze, răspunzând doar cu „fără comentarii” la toate întrebările care i se puneau, însă

Helen tot o considera cea mai bună șansă a lor.

Downing era un avocat uns cu toate alifiile și un adversar dur. Avea să se eschiveze în fața oricărei implicări, în pofida dovezilor criminalistice care se adunau împotriva lui. Se putea apăra foarte bine și, în plus, avea multe de pierdut, inclusiv accesul la propriii copii. Spre deosebire de el, Lilah Hill era o amatoare, o directoare cu frica legii dintr-o companie de publicitate și nu mai avusese niciodată de-a face cu poliția. Mai mult, era singură pe lume, vulnerabilă și șocată, fără nimeni care s-o susțină în cele mai grele momente.

Dacă reușeau s-o preseze suficient, dacă o puteau face să vorbească, atunci l-ar fi putut aduce pe Alex Blythe în spatele gratiilor. Ce le lipsea acum era o pârghie, ceva care s-o facă să coopereze. Helen își storsese creierii ore în șir, trecând prin dosarele ei și căutând ceva, orice, care s-o facă să se deschidă, și totuși nu reușea să vadă nimic. Traseul lui Lilah prin viață părea destul de obișnuit – la 20 de ani acordase prioritate romantismului, hedonismului și carierei, iar la 30 de ani se orientase lin către clădirea unei case și grija pentru trup și spirit. Până aici, era ceva obișnuit, cu detaliul că alcoolul fusese prezent tot timpul în viața ei, chiar și în anii din urmă, când ducea o viață ceva mai sănătoasă, când mergea cu bicicleta, făcea sesiuni de meditație și mergea la sală

cât cuprinde. Mesajele de scuze către prieteni după ce se dăduse în spectacol, numeroasele tranzacții cu cârdul la magazine de băuturi alcoolice și căutările frecvente pe Google după organizații de genul Alcoolicii Anonimi dovedeau cât de profundă era dependența ei. Era evident că se luptase cu ea ani la rând, până

să ia în cele din urmă legătura cu Alex Blythe ca ultimă soluție.

Într-un fel, era perfect logic. Publicitatea era un domeniu dur. Directorii erau veșnic suspendați între succes și eșec, între obținerea unui cont și pierderea altuia, ceea ce însemna că era bine împământenită cultura petrecerii – adică a băuturii. Alcool, droguri, sex, totul făcea parte din etosul plin de adrenalină, masculin, de tip „muncești din greu, te distrezi din greu”. Iar Lilah Hill părea să

se fi implicat și să-și fi jucat rolul până la capăt în această bacanală. Echipa printase și scanase numeroase poze de pe pagina de Facebook a lui Hill, iar fotografiile de la 20 și ceva de ani erau categoric grăitoare. Era o adevărată

panoplie de poze cu Hill tânără, bând shoturi într-un bar aglomerat, stând cu un VP - 240

aer de proprietar pe un Mercedes nou-nouț, sărutând lasciv pe obraz un coleg și făcând cu ochiul spre cameră.

Era o perioadă de hedonism dezlănțuit, o imagine a unei tinereți lipsite de griji, cât se poate de departe de nefericirea în care se scălda acum. Cum de o luase razna așa de rău viața ei?

Când te uitai la fotografiile din tinerețe, părea imposibil ca acum să fie într-o celulă, riscând să fie pusă sub acuzare pentru crimă. Era evident că încercase să

se îndrepte, se orientase spre exerciții și un stil de viață sănătos, luptându-se în continuare cu dependența de alcool. Și din acest motiv, era cu atât mai uimitor că se încurcase cu Blythe sau mai degrabă fusese subjugată de el. Existau mulți alcoolici care se străduiau să scape de viciu, deci cum reușise s-o manipuleze, s-o silească să facă un lucru care nu-i stătea deloc în fire? Toate celelalte aspecte ale vieții ei – cursele cicliste în scopuri caritabile, atașamentul pentru proiectele comunitare, implicarea în grupurile bisericilor locale – păreau să sugereze că era un cetățean-model. Cu ce naiba o avea la mână?

Lilah băuse dintotdeauna mult și în reprize, era clar. Dar, ciudat, abia după ce făcuse schimbări în stilul de viață – mergea cu bicicleta, nu cu mașina, cumpăra produse organice, alimente din producție locală, nu mărfuri de import scumpe, cu amprentă de carbon mare, slăbea în mod susținut – consumul de alcool crescuse spectaculos. Judecând după tiparul cheltuielilor, pe la 20 și ceva de ani făcea câteva zile excese, apoi lua pauză câteva zile. Însă mai târziu, bea zilnic și părea să prefere tăriile, ținând cont de sumele pe care le arunca zi de zi. De ce?

De ce i se înrăutățise brusc starea, deși încerca să-și controleze celelalte aspecte ale vieții? Și ce văzuse Blythe, de ce anume profitase?

Pierzându-și răbdarea cu aceste întrebări, Helen își îndreptă privirea spre fotografiile de la tragedia de dimineață. Trupul prăbușit pe drum al lui Raeburn, lucrurile împrăștiate în jurul ei, urmele negre de frâne lăsate de Fiatul care se oprise derapând chiar în fața motocicletei lui Helen. Îi reveni brusc în minte totul, momentul când se priviseră ochi în ochi. O frapase și atunci, și își dădu seama și acum, că în expresia lui Hill nu se vedea nici triumf, nici furie. Nu, numai groază.

Și avu o revelație, o idee care părea dintr-odată evidentă, dar pe care o trecuse cu vederea până acum. Luă telefonul și formă numărul centrului de comandă, mulțumită să audă glasul lui McAndrew.

— Poți să intri în sistemul informatic național, te rog? spuse ea fără nicio introducere.

— Sigur. Ce căutăm?

VP - 241

Helen aruncă o privire spre fotografia lui Hill care poza cu Mercedesul ei nou-nouț și spuse:

— Orice incident rutier cu un Mercedes SLR, număr de înmatriculare BG14JYB…

Urmă o pauză, apoi:

— Mă tem că nu-i nimic cu mașina asta.