Lui Helen îi stătu inima. Dacă vreun angajat de la Southampton Central avea datorii la Bleecher, atunci Blythe ar fi putut avea o pârghie asupra lui, ar fi putut să-l împingă chiar acum să ia măsuri.

VP - 244

— Lucrează în departamentul ares…

— Știu cine e, îl întrerupse Helen scurt. Unde e? E de serviciu azi?

Urmă o pauză tensionată, apoi Bentham răspunse:

— Da, a intrat în tură acum jumătate de oră.

Capitolul 118

Ușa se deschise, dar ea nu se mișcă. Lilah Hill rămase pe loc, așezată pe marginea patului cu cadru metalic și cu privirea ațintită în pământ. Stătea în poziția asta din zori, când renunțase în cele din urmă la încercările zadarnice de a adormi, preferând să-și contemple ruina din poziție șezând. Se simțea mai puțin apatică, mai puțin învinsă, deși era doar o iluzie – distrugerea ei era totală, indiferent cum o priveai.

De la interogatoriul cu detectivul-inspector Grace, Lilah intrase în cădere liberă, incapabilă să înțeleagă cum de putuse ajunge așa de jos, atât de repede.

Cu o săptămână în urmă, era într-o situație proastă – claustrofobică, prinsă în capcană, zdrobită de vinovăție –, dar era suportabil. Avea un serviciu, câțiva prieteni, câte un moment de libertate amețitoare. Cum și-ar mai dori acum sentința aceea, cum i-ar mai plăcea privațiunile, durerea și nefericirea! Dar era o opțiune care dispăruse; acum avea în față o viață în spatele gratiilor. Cât de naivă fusese să creadă că ar putea scăpa basma curată – acum avea o pată

dublă pe conștiință. Știa că moartea lui Raeburn avea s-o tortureze la fel de mult ca a lui Billy Anderson. Aceasta îi întuneca viața de ani de zile – fusese șocată când îi văzuse pe părinții lui nefericiți acum câteva zile la Westquay –, iar moartea lui Raeburn avea să-i facă același lucru.

Probabil că și ea avea părinți, prieteni, un partener, o viață. O viață pe care o luase ea. Măcar moartea lui Anderson fusese un accident, deși lașitatea ei atunci și în anii care au urmat era de neiertat, dar moartea lui Raeburn era cu totul altceva, ceva mult, mult mai rău.

Văzu o umbră care cădea peste ea și își dădu seama de prezența unui polițist.

— Haide, Hill. Știi ce ai de făcut.

Cuvintele fuseseră șuierate, cu furie și încordare. Îl ura pentru agresivitate și răceală, dar în realitate, asta merita, așa că se ridică anevoie de pe pat, se întoarse cu fața la perete și-și întinse brațele. Doamne, ce mai ura aberația asta, umilința, atingerile nu chiar întâmplătoare pe sâni, când era căutată de arme, obiecte de contrabandă sau orice ar fi putut fi folosit ca să încerce și să

reușească să evadeze! Ce caraghios i se părea – n-avea să plece nicăieri.

VP - 245

Polițistul stătea chiar în spatele ei. Lilah închise ochii și se pregăti pentru ce urma, sperând că o să se termine repede. Știa că sus o așteptau alte interogatorii, dar tot era cumva mai bine decât să stea închisă aici. Orice companie, chiar și a detectivului-inspector Grace, era mai bună.

— Haide, să terminăm odată cu…, începu ea.

Era furioasă. De ce o tot lungea?

— Bine, veni răspunsul mormăit.

Imediat, Lilah deschise ochii. Brusc, inexplicabil, se simțea alarmată. Tonul bărbatului avea ceva încărcat, avea glasul încordat, se simțea poate și o urmă de regret? O săgetă spaima, dar înainte să reacționeze, simți ceva alunecându-i în jurul gâtului. Încercă să-l prindă, era ceva neted, cu textură de piele, poate o curea, dar chiar atunci atacatorul strânse, scoțându-i aerul din gât. Gâfâi, îngrozită și fără aer, și dădu violent din picioare în timp ce strângea de curea, dar bărbatul strângea mai tare. Oricât de tare se străduia, nu avea priză, nu se putea răsuci, pentru că bărbatul îi lipise trupul de al lui în timp ce o apăsa tot mai tare pe gât. Vederea i se îngustă, vedea stele și i se scurgea orice urmă de putere din ea, iar lumea începu să se estompeze. Știuse că s-ar putea să fie în pericol, dar nu se așteptase niciodată să se întâmple atât de repede. Acum trebuia să plătească. N-avea forță să se opună, era neputincioasă în ghearele lui, incapabilă să riposteze. Era sfârșitul.

Capitolul 119

Intră în viteză pe rampă și pătrunse în trombă în parcare. Nu luă în seamă

șirul de motociclete din dreapta și se îndreptă direct spre intrarea pentru personal. Helen mergea prea repede, punând în pericol pe oricine i-ar fi tăiat calea, dar n-avea decât un singur lucru în minte. Trebuia să ajungă la Lilah Hill.

Acum vedea ușile și se dădu jos, sărind de pe motocicleta care se afla încă în mișcare. Iubitul ei Kawasaki derapă, cu roata din față învârtindu-se nebunește, dar Helen fugea deja spre uși. În câteva clipe, intrase și alerga pe coridor, îndreptându-se către casa scărilor. Fără îndoială că și Bentham alerga spre zona de arest, coborând de la etajul șapte. Singura problemă era cine ajunge primul.

Și dacă n-o să fie prea târziu.

De ce nu văzuseră legătura mai devreme? Deocamdată, Helen n-avea de unde să știe sigur dacă Parks fusese îndemnat de Blythe s-o atace pe Hill, dar ceva îi spunea că exact asta se întâmpla, că ucigașul în serie cel mai precis și mai bine planificat n-o să se dea în lături de la nimic ca să încheie toate socotelile.

VP - 246

Ideea îi făcea greață – se înfiora gândindu-se la ce ar putea suferi Hill acum –, dar n-avea timp de reproșuri sau regrete. Era o cursă contracronometru.

Ajunse la uși și le deschise. Până în zona de arest erau doar vreo 15 trepte, iar Helen le coborî pe toate odată, făcând un salt și ghidându-se cu ajutorul balustradei. Ateriză dur, dar se ridică imediat în picioare și porni în trombă pe coridor. Dădu năvală prin altă ușă și ajunse în zona internă de arest, la doar câțiva pași de poarta spre celule. Bentham nu se vedea încă și, chiar în timp ce fugea, auzi clopoțelul liftului în spate. Fusese rapid, dar nu suficient de rapid, ceea ce însemna că acum ea era singura speranță a lui Lilah Hill.

Grăbindu-se în continuare, răcni la paznicul de la poartă.

— Deschide!

Omul părea năucit și chiar puțin alarmat. Helen îl văzu întinzându-se spre butonul de alarmă și, dându-și seama de greșeală, își scoase casca.

— Eu sunt. Detectiv-inspector Grace…

Furioasă, își scoase legitimația, împingând-o în plexiglasul care-i despărțea.

— Trebuie s-o văd pe Lilah Hill acum…

— Sigur, sigur…, răspunse bărbatul agitat. Dar dacă așteptați aici, vine imediat. Polițistul Parks tocmai s-a dus s-o adu…

— ACUM! răcni Helen, lovind în geam.

Bentham venea în goană în urma ei, ceea ce păru să-l ajute pe polițist să se hotărască și să apese butonul care deschidea ușa. Helen trecu pe lângă el și țâșni înainte, năvălind pe coridor.

— Celula 10…

Strigătul panicat al polițistului se stinse pe măsură ce Helen avansa. Asta era, atunci – Parks era cu Lilah chiar în clipa asta. O să ajungă la timp s-o salveze?

Sau Blythe o să triumfe din nou?

— Lilah?

Strigătul lui Helen era ascuțit și furios, dar nu primi niciun răspuns.

— Lilah?

Mai tare de data asta, mai lipsit de aer, aproape acoperit de pașii apăsați ai lui Helen. Dar acum primi un răspuns. Ușa Celulei 10 se deschise și dinăuntru țâșni o siluetă, care o luă la goană pe coridor. Helen avu doar o fracțiune de secundă să se hotărască și-i făcu semn lui Bentham să-l urmărească pe suspect, după care năvăli în celula micuță.

Așa cum se temuse, Hill zăcea pe podea, cu o curea de piele aruncată alături.

Helen își azvârli casca pe pat și se lăsă în genunchi lângă femeia întinsă pe burtă, cuprinzându-i cu blândețe fața în mâini și întorcând-o spre ea. Priveliștea o lăsă

fără suflare – Lilah avea vânătăi pe gât și fața palidă. Disperată și chinuită, Helen VP - 247