— Și când zăceam acolo, mi-am dat seama. Mi-am dat seama că n-o pot face, că nu-mi pot abandona băieții. Dincolo de orice, trebuie să găsesc o soluție…
Se uită la Helen cu ochii încețoșați, așteptând compătimire. Dar chipul lui Helen nu trăda nicio emoție.
— E o poveste tristă, Robert. Și foarte frumos spusă. Dar mă tem că nu cred o vorbă.
VP - 198
Robert o privi în continuare în ochi, însă Helen avu senzația că vede o scânteie de furie dincolo de lacrimi.
— Ești un om care are toate motivele să trăiască, toate motivele să lupte. Un job bun, copii adorabili, un viitor strălucit. Am stat de vorbă cu Alexia – eu am stat de vorbă cu ea – de mai multe ori și spune că în ultima vreme ai fost neobișnuit de optimist. Mai mult, când ai apărut aseară, spune că erai departe de a fi disperat. Furios, agresiv, poate chiar în stare de șoc, dar categoric nu în dispoziție de sinucidere.
— Păi, asta ar spune ea, nu?
— De ce?
— Ca să-mi păteze reputația, bineînțeles. Ar face orice îi stă în putință să-mi târască numele prin noroi, ca să-i poată fura pe băieți…
— De-asta l-a angajat pe Declan McManus să te spioneze?
— Poftim?
— Am mai discutat despre McManus și înainte; ai insistat că te-a contactat ca să-ți ceară ceva de lucru. Dar nu e adevărat, nu? Adevărul e că aflase despre dependența ta de droguri și spera să scoată bani de la tine…
— Pentru numele lui Dumnezeu, Helen, despre ce-i vorba?
— Erau metamfetamine? Chiar așa de departe ajunseseși, Robert?
— Nu, sigur că nu, n-aș… niciodată n-aș…
Dar părea că-și pierduse brusc elocința firească.
— Vezi tu, cred că așa a funcționat, urmă Helen. Amar Goj l-a omorât pe Declan McManus ca să te scape pe tine, și cu ocazia asta i-a furat laptopul și i-a dat foc și la dosare. Dintr-odată, scăpaseși; puteai să-ți aștepți liniștit termenul la procesul cu Alexia, convins că n-are nicio dovadă împotriva ta. Dar mântuirea ta a avut un preț – și acest preț a fost Gary Bleecher.
— E o nebunie, curată nebunie…
— Presupun că e cineva care are datorii foarte mari la Bleecher și avea nevoie să-l vadă dispărut. N-ai nicio legătură cu cămătarul, nu se poate face conexiunea între tine și crimă sau instigator și crimă, numai că Bleecher avea la el un microcip cu detalii despre toți cei care-i datorau bani, pe care le analizăm chiar acum. Ar trebui să arate cine avea motiv să-l omoare și, până la urmă, să
ne ajute să facem legătura dintre cel care a instigat crima și tine.
— Nu, nu. N-are absolut nicio legătură cu mine.
— Ei, haide, Robert. Renunță. ADN-ul tău o să fie peste tot pe cadavrul lui Bleecher. Sânge, transpirație, celule epiteliale. N-o să reușești să scapi.
Downing clătină violent din cap de mai multe ori, dar nu spuse nimic.
— Știu că tu l-ai omorât. Și știu de ce.
VP - 199
— Tu auzi ce spui, Helen? E mai mult decât o nebunie. Nu-l cunosc pe individ.
N-am niciun motiv.
— O, ba da, asta am stabilit deja. După destrămarea căsniciei, ai luat tot mai multe droguri. McManus știa că poate să te distrugă…
— Nu.
Rostise cuvântul apăsat, agresiv, definitiv.
— E evident că Alexia ți-a spus deja povești, n-o să neg că luam droguri.
Cocaină, ecstasy și restul. Și da, poate că am avut câteva experiențe neplăcute după ce-a plecat, dar nu sunt dependent. N-am fost niciodată dependent. Am avut probleme, dar le-am rezolvat. Am făcut tratament și acum sunt curat de câteva săptămâni, așa că nu, n-aveam niciun motiv să omor pe nimeni sau să-mi doresc să moară cineva.
Se rezemă de spătar, cu brațele încrucișate sfidător. Totuși, ceva din ce spusese el îi atrăsese atenția lui Helen, făcând complet irelevante toate dezmințirile lui.
— Pot să întreb unde ai făcut tratamentul?
Urmă o pauză foarte, foarte lungă, iar tăcerea din încăpere deveni dintr-odată apăsătoare și claustrofobică. Avocatul răspunse într-un târziu:
— Nu comentez.
Capitolul 98
— Scuze, trebuie să trec…
Două secretare surprinse se dădură deoparte, făcându-i loc lui Helen. Alerga pe coridor, disperată să nu piardă nicio secundă. Ajunse la lifturi, lovi în buton, apoi, văzând că liftul era blocat la etajul 15, se năpusti prin ușile către casa scării.
Coborî aproape în zbor, câte cinci trepte deodată. Colegii o văzură venind și-i făcură loc – ajunseseră să se obișnuiască de-a lungul anilor cu ea și știau că nu e cazul să-i stea în cale. În mai puțin de un minut, ajunsese la parter și dădu buzna prin ușile către zona de arest.
