427
— Poate primi mai multă morfină dacă începe să urle.
În acea clipă, Truls o simţi revenind. Durerea. Îl durea tot corpul şi îşi simţea capul pe punctul de a exploda.
Din nou răsucire. Ambulanţă. Se afla într-o ambulanţă, care gonea cu sirena pornită.
— Eu sunt Ulsrud de la Kripos, rosti chipul de deasupra lui. Legitimaţia ta spune că eşti ofiţerul Truls Berntsen.
— Ce s-a întâmplat? şopti Truls.
— A explodat o bombă. S-au spart toate geamurile din împrejurimi. Te-am găsit în frigiderul dinăuntrul apartamentului. Ce s-a întâmplat acolo?
Truls închise ochii şi auzi întrebarea repetată. Îl auzi pe celălalt individ, probabil un doctor, spunându-i poliţistului să nu mişte pacientul. Care, în definitiv, era sedat cu morfină, aşa că putea inventa ce dorea.
— Unde-i Hole? şopti Truls.
Observă că lumina puternică fu din nou blocată.
— Ce-ai spus, Berntsen?
Truls încercă să-şi umezească buzele şi simţi că nu mai are buze de umezit.
— Celălalt tip. Era şi el în frigider?
— Erai doar tu în frigider, Berntsen.
— Dar era acolo. El… mi-a salvat viaţa.
— Dacă mai era cineva cu tine, mă tem că oricine ar fi fost e transformat acum în tapet de perete. Tot ce era înăuntru a fost făcut fărâme. Chiar şi frigiderul în care erai a fost distrus serios, aşa că ai noroc că eşti viu. Dacă îmi poţi spune cine a pus bomba, putem începe căutarea.
Truls clătină din cap. Cel puţin îşi închipui că îşi mişcase capul. Nu îl văzuse, individul stătuse în spatele lui când îl condusese de la propria lui maşină către o alta, unde se postase pe bancheta din spate, cu arma aţintită spre capul lui Truls, în vreme ce acesta şofa. Condusese maşina până pe strada Hausmann 92. O adresă atât de marcată de infracţiunile legate de droguri încât Truls aproape uitase că era şi o scenă a crimei.
Gusto. Bineînţeles. În acele clipe, îşi dăduse seama de ceea ce până atunci reuşise să respingă din mintea lui. Anume că urma să moară. Că în spatele lui venea ucigaşul de poliţişti în timp ce urcau scara şi pătrundeau pe uşa metalică, că acesta îl legase de scaun, uitându-se la el din spatele măştii verzi. Truls se uitase cum individul înconjoară televizorul portabil şi
428
introduce în acesta o şurubelniţă, observase cum cronometrul, care începuse să apară pe ecran atunci când uşa metalică se închisese singură
în urma lor, se opreşte şi este derulat înapoi ca să marcheze o durată de şase minute. O bombă. După aia, individul în verde scosese un baston identic cu cel pe care îl folosise odinioară Truls şi începuse să-l lovească
peste faţă. Concentrat, fără bucurie sau implicare emoţională aparentă.
Lovituri uşoare, nu pentru a rupe oase, dar suficient de puternice ca să
spargă vene şi artere, umflându-i faţa de sângele care se vărsa din vasele de sub piele. După aceea începuse să-l lovească mai tare. Truls îşi pierduse orice sensibilitate a pielii, simţea doar cum aceasta explodează, simţea sângele curgând în jos pe gât şi pe piept, durerea surdă din cap, din creier
– nu, mai profundă, trecând dincolo de creier – generată oriunde ateriza bastonul. Îl vedea pe individul în verde ca pe un dascăl care trage cu pasiune clopotele la biserică, convins de importanţa muncii sale, izbind cu ciocănaşul întreaga cupolă de bronz a clopotului, în vreme ce picături de sânge formau pete Rorschach pe pânza verde. Auzise cum se sparg osul nasului şi cartilagiul, îşi simţise dinţii crăpând şi umplându-i gura, cum falca i se dislocă şi atârnă doar de fibrele nervoase… după care – în sfârşit
– totul se întunecase în jurul lui.
Până se trezise din nou, cuprins de durerile iadului, şi îl văzuse fără
echipamentul de chirurg pe el. Harry Hole, stând în faţa unui frigider.
La început fusese nedumerit.
După care totul i se păruse logic. Hole cu siguranţă dorea să se descotorosească de cineva care îi cunoştea prea bine lunga listă de păcate comise, mascând totul sub forma uneia dintre multele crime comise împotriva poliţiştilor.
Numai că Hole era mai înalt decât celălalt individ. Expresia lui era diferită. Iar Hole căuta să intre în nenorocitul ăla de frigider. Se chinuia efectiv să încapă acolo. Aşadar, erau în aceeaşi barcă. Erau doar doi poliţişti aflaţi în acelaşi loc al crimei. Care urmau să moară împreună. Ei doi, ce ironie! Dacă nu ar fi avut asemenea dureri, ar fi izbucnit în râs.
Apoi Hole ieşise din frigider, tăiase banda care îl ţinea pe el legat de scaun şi îl ridicase ca să-l bage pe el în frigider. Aproximativ în momentul în care leşinase din nou.
— Îmi mai puteţi da morfină? şopti Truls, sperând să fie auzit peste sunetul nenorocit al sirenei şi aşteptând cu nerăbdare valul de beatitudine
429
care avea să-i inunde trupul, alungând durerea aceea insuportabilă.
Îşi zise că drogul era cel care îl determina să gândească aşa. Deoarece gândurile alea îi conveneau de minune. Cu toate astea, respinse ideea.
Cât era de iritant ca Harry Hole să moară astfel.
Ca un nenorocit de erou.
Cedându-şi locul şi sacrificându-se pentru un duşman.
Iar acel duşman trebuia să se obişnuiască cu ideea că trăieşte pentru că
