un om mai bun a ales să moară pentru el.
Truls simţi că i se ridică spre cap senzaţia de rece pe care durerea o accelera. Să mori pentru ceva, orice ar fi acel ceva, doar pentru ceva diferit de mizeria umană care ai fost tu. Poate că la asta se reducea totul.
Caz în care, să te ia dracu’, Hole!
Se uită după doctor, văzu că geamul ambulanţei era ud, probabil începuse să plouă
— Vreau morfină, pentru numele lui Dumnezeu!
430
47
Poliţistul cu un nume cu rezonanţă fonetică specială – Karsten Kaspersen – şedea la biroul ofiţerului de serviciu de la PHS şi privea ploaia de afară. Cădea din cer cu zgomot în toiul nopţii, bătând darabana pe asfaltul negru şi scurgându-se în şiroaie dinspre poartă.
Închisese lumina, astfel ca nimeni să nu poată vedea că biroul era ocupat de un om la o oră atât de înaintată. Prin „nimeni”, el se gândea la genul de indivizi care fură bastoane de poliţist şi alte echipamente.
Dispăruseră şi câteva dintre vechile benzi de izolare a locurilor diverselor fapte criminale, care acum erau folosite în procesele de instruire. Cum nu existau semne de pătrundere prin efracţie, de vină trebuia să fie cineva care avea permis de acces. Iar cum era vorba de cineva cu permis de acces, problema nu mai era legată doar de câteva nenorocite de bastoane şi suluri de bandă, ci de faptul că printre ei existau hoţi. Hoţi care puteau ajunge ofiţeri de poliţie într-un viitor nu foarte îndepărtat. Iar aşa ceva nu era de acceptat sub nicio formă, cel puţin nu în cadrul forţei de poliţie căreia îi aparţinea el.
Observă că se apropie cineva în ploaie. Silueta care răsărise din bezna de pe Slemdalsveien trecu pe sub luminile de la Chateau Neuf şi se îndreptă spre poartă. Nu era un mers pe care să-l recunoască. Mai degrabă împleticit. Iar tipul înainta îndoit într-o parte, ca şi cum s-ar fi luptat cu vântul. Când ajunse la poartă, omul strecură un card în aparat şi în clipa următoare intră în clădire.
Kaspersen – care cunoştea mersul tuturor celor din acea parte a clădirii
– sări în picioare şi ieşi. Căci o asemenea atitudine a individului cerea o verificare. Fie aveai acces, fie nu, nu exista cale de mijloc.
— Alo, tu de colo! strigă Kaspersen, abandonându-şi biroul şi pornind spre individ cu pieptul umflat, un gest moştenit din lumea animalelor, ca să pari cât mai mare cu putinţă; nu ştia de ce un asemenea gest funcţiona, dar ştia că funcţiona.
— Cine naiba eşti? Ce cauţi aici? Cum ai făcut rost de cardul ăla de acces?
Individul îndoit de mijloc şi ud leoarcă din faţa lui se întoarse şi încercă
să se îndrepte de spate. Faţa îi era ascunsă în umbra glugii, dar sub ea se
431
vedeau doi ochi scânteietori şi Kaspersen avu senzaţia că simte căldură, atât de intensă era acea privire. Icni fără să vrea şi îşi aminti că nu era înarmat. Cum naiba de nu se gândise la asta? Ar fi trebuit să vină cu ceva la el ca să-i împiedice pe hoţi.
Individul îşi dădu gluga pe spate.
Să uităm de împiedicarea accesului, îşi zise Kaspersen. Îmi trebuie ceva cu care să mă apăr pe mine.
Individul din faţa lui nu aparţinea acestei lumi. Haina îi era ruptă şi avea găuri mari, şi acelaşi lucru se putea spune despre faţă.
Kaspersen merse cu spatele spre birou, întrebându-se dacă cheia era în broască pe interior.
— Kaspersen.
Vocea.
— Eu sunt, Kaspersen.
Kaspersen se opri. Îşi înclină capul. Era posibil să fie…?
— Isuse, Harry. Ce ai păţit?
— Doar ce am fost aruncat în aer. Arată mai rău decât e în realitate.
— Mai rău? Arăţi ca o portocală de Crăciun plină de cuişoare.
— E doar…
— Vreau să zic o portocală roşie de Crăciun, Harry. Sângerezi. Stai o secundă să aduc trusa de prim-ajutor.
— Poţi veni cu ea la biroul lui Arnold? Trebuie să rezolv ceva urgent.
— Arnold nu e acolo acum.
— Ştiu.
Karsten Kaspersen se repezi la dulăpiorul medical din birou. Iar cât scotea de acolo bandaje, plasturi şi foarfeci, subconştientul lui examina din nou conversaţia şi se opri la ultimul cuvânt. La felul în care îl rostise Harry. La subliniere. Ştiu. Ca şi cum nu i-ar fi adresat-o lui, Karsten Kaspersen, ci sieşi, Harry Hole.
Mikael Bellman se trezi şi deschise ochii.
Îi închise imediat la loc, deoarece lumina care îi străbătu pleoapele şi pupilele păru că îi arde un nerv expus.
Nu putea să se mişte. Îşi răsuci capul şi încercă să vadă în jurul lui. Era în aceeaşi încăpere. Privi în jos. Zări banda albă care îl lega de pat. Care îi ţinea braţele prinse pe lângă corp şi îi lega picioarele împreună. Ajunsese
