mişcarea era în spatele lui, era deja mult prea târziu.
Simţi o mână pe umăr şi reacţionă instantaneu, însă resimţi junghiul de durere din gât ca pe ceva care îi întrerupse instantaneu legătura creierului cu mâna ce ţinea arma. Iar înainte ca bezna să se coboare asupra lui, văzu chipul individului aproape de al său în imaginea întunecată reflectată în geamul ferestrei. Individul purta o bonetă verde pe cap şi o mască verde peste gură. Ca un chirurg. Un chirurg gata să opereze.
Katrine era prea ocupată cu computerul ca să mai reacţioneze la faptul că nu primise răspuns de la persoana care venise în spatele ei. Repetă
întrebarea când uşa se închise.
— Unde ai fost, Bjørn?
Simţi o mână pe umăr şi pe gât. Iar primul ei gând fu acela că nu era deloc o senzaţie neplăcută să simţi o mână fierbinte pe pielea dezgolită a gâtului, o mână prietenoasă de bărbat.
— Am fost la locul crimei ca să depun nişte flori, rosti vocea din spatele ei.
Katrine se încruntă, surprinsă.
Niciun fişier găsit, scria pe ecranul computerului. Chiar aşa? Niciun fel de fişier, pe nicăieri, care să conţină statistica martorilor-cheie decedaţi?
Apăsă tasta de contact de pe telefon pentru a vorbi cu Harry. Mâna începuse să-i maseze muşchii gâtului. Katrine gemu, mai degrabă pentru a arăta că-i place, închise ochii şi îşi aplecă capul în faţă. Auzi soneria de la celălalt capăt.
— Mai jos un pic. Ce loc al crimei?
— Un drum lăturalnic. O fată. Lovită de maşină, cu şoferul dispărut de la locul accidentului. Caz niciodată rezolvat.
Harry nu răspundea. Katrine îşi luă telefonul de la ureche şi tastă un mesaj. Niciun fişier găsit pentru statistică. Apăsă tasta Trimitere.
— A durat cam mult, zise Katrine. Ce ai făcut după aceea?
426
— Am ajutat cealaltă persoană de acolo. Se poate spune că s-a prăbuşit.
Katrine terminase ce avea de făcut, iar în acea clipă avu impresia că
simţurile ei se deschid, în fine, faţă de celelalte lucruri din încăpere. Faţă
de voce, faţă de mână, faţă de miros. Se roti încet cu scaunul, îşi ridică
privirea.
— Cine eşti? întrebă ea.
— Cine sunt?
— Da, tu nu eşti Bjørn Holm.
— Nu?
— Nu. Bjørn Holm înseamnă balistică, date şi sânge. Nu face masaje care te fac să-ţi doreşti să nu se oprească. Deci, ce vrei?
Văzu cum chipul acela rotund şi palid se îmbujorează. Ochii se făcură
mai mari ca de obicei, iar Bjørn îşi retrase mâna şi începu să-şi scarpine frenetic un perciune.
— Ăă, mă rog, scuze, n-am vrut… Doar că… eu…
Roşeaţa din obraji şi bâlbâială se accentuară până îşi lăsă mâna în jos şi se uită la ea cu o expresie disperată de capitulare.
— Fir-ar să fie, Katrine, chestia asta e jalnică.
Katrine se uită la el. Izbucni în râs. Ticălosul era aşa de dulce în astfel de momente.
— Ai venit cu maşina? întrebă ea.
Truls Berntsen se trezi.
Se uită în faţa lui, în jur, totul era alb şi bine luminat. Iar pe el nu-l mai durea nimic. Dimpotrivă, se simţea minunat. Alb şi minunat. Trebuie să fi murit.
Bineînţeles că era mort. Ciudat. Sau şi mai ciudat că fusese trimis în locul greşit. În locul bun.
Simţi cum trupul lui se răsuceşte. Poate că se grăbise cu locul bun, era încă pe drum într-acolo. Iar acum auzea şi sunete. Vaietul îndepărtat al unei sirene de ceaţă care se apropia şi se îndepărta. Nautofonul feribotului.
Ceva se ivi în faţa lui, ceva care îi umbrea lumina.
Un chip.
Apăru încă unul.
