Pachetul de carne tocată de pe scaun.
Care dobândise două pete albe.
419
Albe, precum albul ochilor.
Ochi care se uitau drept la el prin cămaşa de plastic.
Nemernicul trăia.
Harry scoase un urlet şi se strecură afară din frigider. Se repezi spre scaun, cu ecranul de televizor la periferia câmpului vizual. Smulse bucata de plastic de pe acea bucată de carne. Ochii de sub plastic clipiră şi Harry auzi o respiraţie superficială. Probabil că nemernicul primise aer prin gaura creată de osul care străpunsese plasticul.
— Cine a făcut asta? întrebă Harry.
Primi drept răspuns doar o răsuflare. Bucata de carne tocată începu să
se scurgă precum ceara unei lumânări care se topeşte.
— Cine e? Cine e ucigaşul de poliţişti?
O nouă răsuflare.
Harry se uită la ceas. 00:01:26. Avea nevoie de timp ca să se înghesuie la loc în frigider.
— Haide, Truls! Îl pot prinde.
O bulă de sânge începu să se umfle acolo unde Harry bănuia că trebuia să se afle gura. Când bula explodă se auzi o şoaptă aproape imperceptibilă:
— Era mascat. N-a vorbit.
— Ce fel de mască?
— Verde. Toată verde.
— Verde?
— Chi… rurg…
— Mască chirurgicală?
O încuviinţare lentă, apoi ochii se închiseră din nou.
00:01:05.
Nu mai putea afla nimic. Se repezi înapoi în bucătărie. De data asta intră mai rapid în frigider. Închise uşa şi lumina dinăuntru se stinse.
Tremurând în beznă, se apucă să numere secundele.
49.
Nemernicul ar fi murit oricum.
48.
Mai bine că făcuse altcineva treaba.
47.
Mască verde. Truls Berntsen îi oferise lui Harry ce ştia fără să ceară
420
ceva în schimb. Aşadar mai rămăsese ceva de poliţist în el.
46.
N-avea sens să se gândească la asta. Oricum nu era loc şi pentru el înăuntru.
45.
În plus, n-avea timp să-l dezlege de pe scaun.
44.
Chiar dacă ar fi vrut, acum nu mai avea timp.
43.
