Probabil că leşinase câteva secunde.
Auzea un urlet în urechi şi îşi simţea faţa ca şi cum cineva ar fi turnat acid peste ea.
Dar trăia.
Deocamdată.
Avea nevoie de aer. Harry îşi strecură mâinile printre el şi Truls, se împinse cu spatele în spatele frigiderului şi se opinti cât putu de tare.
Frigiderul se clătină şi se răsturnă într-o parte.
Harry se rostogoli afară. Se ridică în picioare.
Încăperea părea un soi de deşert distopic, un iad cenuşiu de praf şi fum, în care nu se mai putea identifica niciun obiect; chiar şi ceea ce înainte fusese un frigider părea acum altceva. Uşa metalică din hol fusese smulsă din cadru.
Harry îl lăsă pe Berntsen unde era. Sperând că nemernicul murise.
Clătinându-se, coborî scara blocului şi ieşi în stradă.
Rămase uitându-se la strada Hausmann. Văzu girofarurile maşinilor de poliţie apropiindu-se, dar auzi doar vâjâitul din urechi, ca o imprimantă
rămasă fără hârtie, o alarmă pe care cineva trebuia să o închidă în curând.
Cum privea la maşinile tăcute de poliţie, în minte îi veni aceeaşi idee ca atunci când ascultase zgomotele de metrou din Manglerud. Că nu putea auzi. Nu putea auzi ce ar fi trebuit să audă. Deoarece nu gândise. Până ce nu ajunsese în Manglerud şi nu îşi închipuise pe unde putea să treacă
magistrala de metrou. Iar în acea clipă îşi dădu în fine seama despre ce era vorba, ce zăcuse scufundat în întuneric şi nu voise să iasă la suprafaţă.
423
Pădurea. Nu era niciun metrou în pădure.
424
46
Mikael Bellman se opri.
Ascultă şi privi de-a lungul coridorului pustiu.
Ca în deşert, îşi zise el. Nimic care să îţi atragă privirea, doar o lumină
albă, tremurătoare, care estompa toate contururile.
Şi sunetul ăla, zumzetul tuburilor de neon, căldura deşertului, ca un preludiu la ceva ce, în ciuda aparenţelor, nu se întâmplă niciodată. Doar un coridor pustiu de spital cu nimic în capăt. Poate că totul era doar fata morgana: soluţia lui Isabelle Skøyen la problema Asaiev, telefonul primit cu o oră în urmă, bancnotele de o mie de coroane care tocmai fuseseră
scuipate de un bancomat din centru, coridorul acesta pustiu din aripa goală a spitalului.
Poate să fie un miraj, un vis, îşi zise Mikael, înaintând cu mâna în buzunar, unde verifică dacă siguranţa pistolului Glock 22 era dată la o parte. În celălalt buzunar avea teancul de bancnote. Dacă situaţia o cerea, trebuia să plătească. De exemplu, dacă erau mai mulţi. Însă nu credea că
vor fi mai mulţi. Suma era prea mică pentru a fi împărţită. Iar secretul era prea mare.
Trecu de un aparat de cafea, coti şi văzu coridorul continuând în aceeaşi lumină albă şi inertă. Însă mai văzu şi scaunul. Scaunul pe care stătuse paznicul lui Asaiev. Nu fusese luat de acolo.
Se răsuci pe călcâie ca să se asigure că nu era nimeni în spatele lui, după care îşi continuă drumul. Făcea paşi mari şi îşi aşeza talpa pantofilor cu grijă, aproape fără zgomot. Pipăi uşile pe lângă care trecea. Toate erau încuiate.
Ajunse în faţa uşii salonului, lângă scaun. O intuiţie bruscă îl determină
să-şi pună mâna stângă pe şezutul scaunului. Rece.
Inspiră adânc şi îşi scoase arma. Îşi privi mâna. Nu tremura, nu?
Îl slujea cel mai bine în clipele decisive.
Băgă arma înapoi în buzunar, apăsă clanţa şi uşa se deschise. N-avea sens să se mai gândească la vreun element surpriză, îşi zise Mikael Bellman, deschizând larg uşa şi intrând în încăpere.
Aceasta era scăldată în lumină, dar era pustie şi golaşă, în afara patului în care zăcuse Asaiev. Patul fusese împins în mijlocul încăperii, iar
425
deasupra atârna o lampă. Lângă pat, instrumente sanitare ascuţite luceau pe un cărucior metalic. Poate că acea încăpere fusese transformată într-o sală rudimentară de operaţii.
Mikael surprinse o mişcare în spatele singurei ferestre din încăpere.
Miji ochii într-acolo şi mâna îi atinse arma. Oare avea nevoie de ochelari?
Până să se concentreze, să îşi dea seama că era vorba de o reflexie şi că
