Arătase 00:06:10 când intrase în încăpere, acum arăta 00:03:51.
Era o numărătoare inversă.
Harry se duse într-acolo, prinse televizorul şi încercă să-l ridice. În zadar. Probabil că fusese prins cu şuruburi de podea. Izbi cu putere în partea de sus, iar carcasa de plastic cedă cu o bufnitură. Privi înăuntru.
Ţevi metalice, tuburi de sticlă, cabluri. În mod cert Harry nu era expert, dar văzuse suficiente televizoare la interior ca să îşi dea seama că cel din faţa lui conţinea prea multe elemente. Şi mai văzuse suficiente imagini cu explozive artizanale ca să recunoască o bombă cu ceas.
Se uită la cabluri şi respinse imediat ideea. Unul dintre geniştii echipei Delta îi explicase că tăierea firului albastru sau roşu pentru a ajunge acasă
nevătămat era istorie; acum totul era un iad digital, cu semnale transmise prin Bluetooth, coduri şi siguranţe care trimiteau ceasul urgent la zero dacă încercai să te joci cu ceva pe acolo.
Harry se propti bine pe picioare şi alergă spre uşă, izbindu-se în ea ca un berbece. Era posibil ca în cadrul uşii să existe fisuri şi crăpături.
Nu existau.
Nici acolo unde se prindea grilajul de lemn.
Când reveni pe picioare, simţi că-l dor umerii şi coastele. Urlă în direcţia ferestrei.
Nu intra niciun sunet, nu ieşea niciun sunet.
Harry îşi scoase telefonul. Centrul operaţional. Echipa Delta. Cei de acolo puteau folosi explozibili.
Se uită la ceasul de pe ecran. 00:03:04. Dispecerul abia dacă avea timp să transmită adresa. 00:02:59. Se uită la lista de contacte din telefon. R.
Rakel.
Să o sune. Să-şi ia adio. De la ea şi de la Oleg. Să le spună că îi iubeşte.
Că trebuie ei să-şi vadă de viaţa lor. Să trăiască mai bine decât o făcuse el.
Să fie cu ei în ultimele două minute. Ca să nu moară singur. Să aibă
companie, să împartă o ultimă experienţă traumatizantă cu ei, să îi lase să
simtă gustul morţii, să le ofere un ultim coşmar care să-i însoţească în viaţă.
418
— La dracu’, la dracu’, la dracu’!
Harry îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Privi în jur. Uşile fuseseră
scoase. Aşa că nu se putea ascunde nicăieri.
00:02:40.
Harry se repezi în bucătărie, partea scurtă a apartamentului în formă
de L. Nu era suficient de lungă. O bombă ar fi distrus totul şi acolo.
Ochi frigiderul. Îl deschise. O cutie de lapte, două sticle de bere şi un baton de pate de ficat. Preţ de o clipă cântări în minte alternativele: bere sau panică. Se decise în favoarea panicii şi trase afară cu putere sertarele, rafturile din sticlă şi cutiile din plastic. Acestea se izbiră cu zgomot de podea în spatele lui. Se ghemui şi se forţă să intre în frigider. Gemu de iritare. Nu-şi putea îndoi gâtul suficient ca să-şi bage capul înăuntru.
Încercă din nou. Îşi blestemă picioarele lungi, în vreme ce şi le aşeza cât mai ergonomic cu putinţă.
Imposibil!
Se uită la ceasul de pe ecran. 00:02:06.
Harry îşi vârî capul, îşi îndoi la maximum genunchii, însă acum i se opunea spatele. La naiba! Râse tare. Oare refuzul ofertei de yoga gratuită
din Hong Kong avea să se dovedească acum fatal?
Houdini. Îşi aminti ceva despre respiraţie prelungă şi relaxare. Expiră, încercă să-şi limpezească mintea şi să se concentreze pe relaxare. Să
ignore secundele care treceau. Să simtă doar cum muşchii şi articulaţiile îi devin mai flexibile, mai suple. Să simtă cum se comprimă treptat.
Posibil.
Aleluia, chiar se putea! Era în frigider. Un frigider care conţinea suficient metal şi straturi izolatoare care să-l salveze. Poate. Dacă bomba cu ceas nu venea direct din iad.
Apucă marginea uşii şi aruncă o ultimă privire spre televizor înainte de a încerca să o închidă. 00:01:47.
Dădu să închidă uşa, dar mâna lui nu se supuse intenţiei. Creierul refuza să respingă ceea ce văzuseră ochii şi ceea ce raţiunea încerca să
ignore. Deoarece n-avea nicio relevanţă pentru singurul lucru care era important acum, supravieţuirea, salvarea. Nu-şi putea permite să
procedeze altfel, nu avea timp, nu dispunea de empatia necesară.
