Vocea de la celălalt capăt îi rostise prenumele cu o asemenea intimitate, încât în prima clipă fu convins că o recunoaşte şi că mai are nevoie doar de câteva secunde ca să identifice clar apelantul.
— Bună, răspunse el la fel, ridicându-se de pe canapea.
Se duse spre terasă. Departe de sunetul televizorului. Departe de Ulla.
Era un gest automat, perfecţionat de-a lungul anilor. Pe jumătate din consideraţie pentru ea. Pe jumătate din consideraţie pentru propriile secrete.
Vocea de la celălalt capăt chicoti.
— Nu mă cunoşti, Mikael. Relaxează-te.
— Mulţumesc. Sunt relaxat, zise Mikael. Sunt acasă. Iar din acest motiv ar fi bine dacă ai trece direct la subiect.
— Sunt asistent la Rikshospital.
Era ceva cu care Mikael nu mai avusese de-a face, cel puţin din câte ţinea el minte. Oricum, simţi că ştie ce avea să urmeze. Deschise uşa terasei şi ieşi pe dalele reci fără să-şi ia telefonul de la ureche.
— Am fost asistentul lui Rudolf Asaiev. Ţi-l aminteşti, Mikael. Da, evident că ţi-l aminteşti. Aţi făcut afaceri împreună. Şi-a deschis sufletul în faţa mea când a ieşit din comă. Despre ce făceaţi voi doi.
Afară se înnorase, temperatura scăzuse vertiginos şi dalele erau atât de reci, încât îi săgetau tălpile prin ciorapi. Cu toate astea, glandele sudoripare ale lui Mikael lucrau continuu.
— Că veni vorba de afaceri, continuă vocea. Poate că şi noi doi avem ceva de discutat.
— Ce doreşti?
— Vreau ca o parte din banii tăi să ajungă la fereală, ca să zic aşa.
El trebuia să fie, asistentul de la Enebakk. Cel angajat de Isabelle să-l facă pe Asaiev să dispară. Ea pretinsese că tipul accepta bucuros plata prin sex, însă în mod cert nu-i ajunsese.
— Cât? întrebă Bellman, încercând să se comporte ca un om de afaceri, dar observând că nu reuşise să sune atât de flegmatic precum ar fi dorit.
— Nu cine ştie ce. Am gusturi simple. Zece mii.
— Prea puţin.
412
— Prea puţin?
— Sună a plata primei rate.
— Puteam spune o sută de mii.
— Şi atunci de ce nu ai spus?
— Am nevoie de bani în seara asta, acum, băncile sunt închise şi nu poţi scoate mai mult de zece mii de la un bancomat.
Tipul era disperat. O veste bună. Sau nu? Mikael se duse până la marginea terasei, privi în jos spre oraşul lui şi încercă să se concentreze.
Era una dintre acele situaţii în care se descurca, de obicei, cel mai bine, când miza era totală şi o singură mişcare greşită se putea dovedi fatală.
— Cum te cheamă?
— Păi îmi poţi spune Dan. Ca în Danuvius.
— Excelent, Dan. Îţi dai seama, nu, că deşi negociez cu tine, asta nu înseamnă că admit ceva? Aş putea încerca să te atrag într-o capcană, după
care să te arestez pentru şantaj.
— Singurul motiv pentru care spui asta e pentru că eşti speriat că aş
putea fi un jurnalist care a auzit un zvon şi care acum încearcă să te păcălească şi să te dai de gol.
La naiba.
— Unde?
— Sunt la lucru, aşa că va trebui să vii aici. Dar undeva discret. Vino în camera încuiată. Nu-i nimeni acolo acum. Peste trei sferturi de oră, în camera lui Asaiev.
Trei sferturi de oră. Individul se grăbea. Putea fi, evident, o măsură de precauţie. Nu voia să-i lase timp lui Mikael să-i întindă o cursă. Însă Mikael credea în explicaţii simple. Cum ar fi aceea că se confrunta cu un anestezist narcoman care rămăsese brusc fără droguri. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, totul devenea mai simplu. Poate că reuşea chiar să-i închidă gura definitiv acelui tupeist.
— Foarte bine, zise Mikael, punând capăt discuţiei.
Inspiră adânc, în ciuda mirosului ciudat, aproape sufocant care venea dinspre terasă. După care intră în living şi închise uşa în urma lui.
— Trebuie să ies, zise el.
— Acum? se miră Ulla cu expresia ei rănită care în mod normal îl irita suficient de tare ca să se răstească la ea.
