Sau o fiinţă care fusese Truls Berntsen.
415
45
Scaunul fusese aşezat în mijlocul încăperii, sub unica sursă de lumină, o lustră cu abajur din hârtie de orez ruptă, atârnând din tavan.
Harry îşi zise că lampa, scaunul şi televizorul, care emitea acel ticăit tipic unui dispozitiv electric pe moarte, erau probabil de prin anii 1970, dar nu era deloc sigur.
Acelaşi lucru se putea spune despre trupul de pe scaun.
Nu era uşor de spus dacă de acel scaun era legat Truls Berntsen, născut cândva în anii 1970 şi decedat în anul curent. Individul nu mai avea faţă.
Unde odinioară fusese un chip, acum era un soi de pastă amorfă de sânge relativ proaspăt, sânge negru uscat şi fragmente albe de os.
Probabil că pasta aia s-ar fi scurs dacă n-ar fi fost ţinută pe loc de o bucată
de plastic transparent legată strâns în jurul capului. Unul dintre oase ieşea prin plastic. Folie transparentă, îşi zise Harry. Un pachet de carne proaspăt tocată şi ambalată, ca în magazinele alimentare.
Harry se forţă să se uite în altă parte şi încercă să-şi ţină respiraţia ca să
audă mai bine, în vreme ce se lipi de perete. Cu arma pe jumătate ridicată
în aer, cercetă încăperea de la stânga la dreapta.
Privi spre colţul dinspre bucătărie şi zări laterala frigiderului vechi şi blatul din bucătărie, însă acolo se putea ascunde cineva în semiobscuritate.
Niciun sunet. Nicio mişcare.
Harry aşteptă. Raţionă. Dacă era o capcană pe care i-o întinsese cineva, ar fi trebuit să fie deja mort.
Inspiră adânc. Avea avantajul de a mai fi fost acolo înainte, ştia că nu existau alte ascunzători în afară de bucătărie şi de baie. Dezavantajul era că trebuia să se întoarcă cu spatele la una dintre posibilităţi ca s-o verifice pe cealaltă. Luă o decizie. Porni spre bucătărie, îşi vârî capul pe după colţ, îl trase rapid înapoi şi aşteptă ca informaţia primită de creier să fie procesată. Cuptor, teancuri de cutii de pizza şi frigiderul. Nu era nimeni acolo.
Se duse către baie. Rămase în prag şi apăsă comutatorul. Numără până
la şapte. Îşi vârî iar capul. Şi-l retrase. Pustiu.
Alunecă spre podea, cu spatele lipit de perete. Abia acum simţea cât de
416
tare îi bătea inima.
Rămase aşa câteva secunde. Ca să-şi revină.
După care se duse spre trupul de pe scaun. Se aplecă şi cercetă cu privirea masa aceea roşie din spatele plasticului. Fără faţă, dar cu o frunte proeminentă, maxilarul inferior ieşit în afară şi frizura ieftină. Harry nu mai avea nicio îndoială: era Truls Berntsen. Creierul lui începuse deja să
proceseze că se înşelase. Nu Truls Berntsen era ucigaşul de poliţişti.
Următoarea idee apăru cu brutalitate şi în mod cert nu venea singură.
Oare asta vedea el acolo: omorârea unui complice, un ucigaş care îşi acoperă urmele? Oare Truls Beavis Berntsen lucrase cu cineva la fel de bolnav mintal ca şi el ca să comită acele atrocităţi? Oare stătuse Valentin intenţionat în faţa camerelor de supraveghere de la stadionul Ullevål, cât Berntsen săvârşea crima din Maridalen? Iar dacă era aşa, cum împărţiseră
crimele? Pentru care dintre crime avea Berntsen alibi?
Harry se îndreptă şi privi în jur. De ce fusese chemat acolo? Cadavrul ar fi fost descoperit curând. În plus, mai multe amănunte nu se legau. Truls Berntsen nu fusese niciodată implicat în ancheta uciderii lui Gusto Hanssen. Atunci fusese vorba de o echipă mică de investigatori, constând din Beate şi alţi câţiva criminalişti, care nu prea avuseseră ce să
investigheze, de vreme ce Oleg fusese arestat ca presupus făptaş la câteva minute după sosirea lor, iar dovezile susţinuseră ipoteza. Singura…
În liniştea din jurul lui, Harry continua să audă ticăitul domol. Regulat, constant, ca un ceas. Îşi duse gândul până la capăt.
Singura persoană care se deranjase suficient de mult ca să ancheteze acea crimă sordidă, legată de consumul de droguri era acum în acea încăpere. El însuşi.
Fusese – la fel ca şi ceilalţi poliţişti – chemat să moară la locul unei crime nerezolvate.
În secunda următoare era la uşă şi apăsa clanţa. I se adeveriră cele mai negre temeri: clanţa se rotea în gol, fără să opună rezistenţă şi fără să
deschidă uşa. Ca la o uşă de cameră de hotel. Numai că acum Harry nu avea o cheie de acces.
Inspectă din nou încăperea cu privirea.
Ferestrele groase cu barele de oţel pe dinăuntru. Uşa de fier care se încuiase singură. Intrase direct în capcană, ca un idiot, cum fusese mereu, mânat doar de aventura vânătorii.
417
Ticăitul nu se accentuase; dar părea să fi devenit mai tare.
Harry se uită la televizorul portabil. La secundele care curgeau pe ecran. Nu ora era greşită. Ceasul acela nu indica ora; ceasurile nu merg înapoi.
