gândească în mare viteză.
O fortăreaţă. La ce naiba folosise asta?
El pusese mâna pe ei.
Erau cu toţii înăuntru.
Arnold Folkestad. Rakel. Şi Oleg.
Harry se concentră să memoreze ce văzuse.
Se găseau în holul de la intrarea din faţă.
Oleg era aşezat pe un scaun rotativ aşezat în mijlocul încăperii, iar Rakel stătea în picioare chiar în spatele lui. Oleg avea un căluş alb în gură, iar Rakel îl lega de scaun.
La câţiva metri în spatele lor, aşezat comod într-un fotoliu, era Arnold Folkestad cu o armă în mână, dându-i evident ordine lui Rakel.
Amănuntele. Arma lui Folkestad era un Heckler & Koch, varianta standard pentru forţele de poliţie. Armă de încredere, care nu se bloca.
448
Telefonul mobil al lui Rakel era pe masa din living.
Niciunul dintre ei nu părea rănit deocamdată. Deocamdată.
De ce…?
Harry încetă să mai gândească. Nu era timp de aşa ceva, nu avea răgaz pentru de ce-uri, ci doar pentru cum îl putea opri pe Folkestad.
Harry observase deja că o împuşcătură de acolo era imposibilă. Nu l-ar fi putut nimeri pe Arnold Folkestad fără să-i pună în pericol pe Rakel şi pe Oleg.
Harry îşi înălţă capul peste pervaz, apoi se ghemui din nou.
Rakel avea să-şi termine în curând treaba.
Iar Folkestad avea să şi-o înceapă în curând pe a lui.
Harry zărise bastonul. Era sprijinit de bibliotecă, lângă fotoliu. Peste puţin timp, Folkestad avea să-i zdrobească faţa lui Oleg, aşa cum procedase cu ceilalţi. Un tânăr care nici măcar nu era poliţist. Iar Folkestad nutrea probabil iluzia că Harry murise deja, aşa că răzbunarea era inutilă.
De ce…?
Stop. Fără de ce-uri.
Trebuia să-l sune pe Bjørn. Ca să trimită trupele Delta acolo. Acum se aflau în pădure, în cealaltă parte a oraşului. Totul putea dura lejer 45 de minute. La dracu’! Trebuia să se descurce pe cont propriu.
Harry îşi spuse că avea timp.
Avea la dispoziţie câteva secunde, poate un minut.
Numai că nu se putea baza pe elementul surpriză dacă încerca să dea buzna, nu atunci când avea trei zăvoare de descuiat. Folkestad l-ar fi auzit cu multă vreme înainte de a intra. Şi ar fi aţintit arma fie spre capul lui Rakel, fie spre cel al lui Oleg.
Repede, repede! Găseşte ceva, orice, Harry.
Îşi scoase mobilul. Vru să-i trimită un mesaj lui Bjørn. Numai că
degetele nu-l ascultau, încremeniseră, ca şi cum sângele se scursese din ele.
Nu acum, Harry, nu îngheţa. E vorba de un număr obişnuit. Dacă nu sunt ei, atunci sunt… victime. Victime fără chip. Ei sunt… femeia cu care urma să te însori şi băiatul care îţi spunea tată când era mic şi era atât de obosit că uita de el însuşi. Băiatul pe care tu nu ai dorit niciodată să-l dezamăgeşti, dar a cărui zi de naştere încă o uiţi şi – numai chestia asta în sine – te făcea să plângi şi tu deveneai disperat că trebuie să-l păcăleşti. A
449
trebuit mereu să-l păcăleşti.
Harry clipi în întuneric
Păcăliciule bătrân ce eşti.
Telefonul mobil de pe masă. Să apeleze telefonul lui Rakel ca să vadă
dacă sunetul îl va determina pe Folkestad să se ridice şi să se îndepărteze de Rakel şi de Oleg? Să-l împuşte când avea să ridice telefonul?
Şi dacă n-o făcea? Dacă rămânea pe loc?
Harry se mai uită o dată scurt înăuntru. Se ghemui la loc, sperând ca Folkestad să nu fi observat mişcarea. Acesta se ridicase, ţinând bastonul în mână, şi o împinsese pe Rakel într-o parte. Şi chiar dacă Harry ar fi avut o linie clară de tragere, şansele de a fi suficient de norocos ca să-l nimerească în plin pe Folkestad de la zece metri depărtare erau extrem de mici. Pentru asta era nevoie de o armă cu precizie mai mare decât un pistol rusesc Odessa şi gloanţe de un calibru mai potrivit decât Makarov 9×18 milimetri. Harry trebuia să se apropie mai mult, preferabil la o distanţă de sub doi metri.
Auzi vocea lui Rakel prin geamul ferestrei.
