Să-l momească pe Arnold. Trebuia să-l momească să vină la el.
Căci exista o singură cale. Şi poate că de aceea era atât de calm şi de relaxat. Totul sau nimic. Pariurile fuseseră deja făcute. Restul era la cheremul zeilor.
Şi poate că Arnold sesiză tocmai acel calm al lui.
— Cum doreşti, Harry.
Harry auzea paşii lui Arnold pe podea. Continuă să se concentreze asupra şireturilor. Ştia că Arnold îl depăşise pe Oleg, care stătea complet nemişcat, ca şi cum ar fi ştiut ce se petrece.
Apoi Arnold trecu de Rakel.
Clipa sosise.
Harry îşi ridică privirea. Se trezi uitându-se la gaura din ţeava armei, un ochi negru care îl privea nepăsător de la 20 sau 30 de centimetri.
De când intrase în casă ştiuse că cea mai mică mişcare bruscă l-ar fi determinat pe Arnold să acţioneze. Mai întâi, să împuşte persoana aflată
cel mai aproape. Oleg. Oare Arnold ştia că Harry era înarmat? Ştia că luase o armă cu el la întâlnirea cu Truls Berntsen?
Poate că da. Poate că nu.
Oricum nu mai conta. Harry n-ar avea oricum răgazul să scoată arma acum, oricât de accesibilă ar fi fost.
— Arnold, de ce…
— Adio, prietene.
Harry se uită la degetul lui Arnold Folkestad apăsând pe trăgaci.
Şi îşi dădu seama că n-avea să vină iluminarea, clipa prin care credem că vom trece la finalul călătoriei noastre. N-avea să vină nici marea revelaţie, despre motivul pentru care ne naştem şi murim şi despre sensul amândurora, plus bucăţica dintre ele. N-avea să vină nici mica revelaţie, cea despre motivul pentru care o persoană ca Folkestad era dispusă să-şi sacrifice viaţa ca să distrugă vieţile altora. În schimb, avea să apară
această sincopă, această încetare bruscă a vieţii, această pauză sordidă, dar logică, plasată la mijlocul unui cuvânt. Acel „de ce”.
454
Pulberea arse cu viteză efectiv explozivă, iar presiunea generată
desprinse glonţul din cartuşul de alamă cu o viteză de aproximativ 360 de metri pe secundă. Plumbul moale era afectat de ghinturile ţevii, care determinau rotirea glonţului, astfel ca acesta să străbată aerul cu mai multă stabilitate. Însă în acest caz era inutil. Deoarece după parcurgerea a doar câţiva centimetri de aer, bucata de plumb străpunse pielea şi încetini când întâlni osul craniului. Iar când glonţul ajunse la creier, viteza lui coborâse deja la 300 de kilometri pe oră. Proiectilul trecu prin şi distruse mai întâi cortexul motor, paralizând orice mişcare, după care străpunse lobul parietal, distruse funcţiile vitale din lobul drept şi cel frontal, reteză
nervul optic şi lovi interiorul craniului în partea opusă. Unghiul şi viteza redusă însemnau că, în loc de a-şi continua traiectoria şi de a ieşi, glonţul ricoşă, lovi alte zone ale craniului cu viteze tot mai mici şi într-un final se opri. Până atunci însă, generase leziuni atât de mari că inima încetase să
mai bată.
455
51
Katrine tremura şi se ghemuia sub braţul lui Bjørn. Era frig în biserica mare. Frig înăuntru, frig afară, iar ea ar fi trebuit să se îmbrace mai bine.
Aşteptau. Toţi cei din biserica Oppsal aşteptau. Tuşind. Oare de ce oamenii începeau să tuşească imediat ce intrau într-o biserică? Încăperea în sine le provoca inflamaţii ale gâtului şi faringelui? Chiar şi într-o biserică
modernă ca aceea, din beton şi sticlă? Sau de vină era anxietatea legată
de emiterea de sunete amplificate de acustica clădirii? Ori era omeneşte să te eliberezi de emoţia acumulată prin tuse, în loc să izbucneşti în plâns sau în râs?
Katrine îşi înclină capul. Adunarea era mică, doar persoanele cele mai apropiate. Suficient de puţini oameni ca să beneficieze doar de o iniţială în lista de contacte a lui Harry. Îl văzu pe Ståle Aune. Care purta cravată de data asta. Soţia lui. Gunnar Hagen, tot cu soţia.
Oftă. Ar fi trebuit să se îmbrace mai gros. Chiar dacă lui Bjørn nu părea să-i fie frig. Costum închis la culoare. Nu ştiuse că putea arăta aşa de bine în costum închis la culoare. Îi atinse reverul hainei. Nu pentru că ar fi fost ceva acolo, ci pentru gestul în sine. Un act intim de iubire. Maimuţa care culegea păduchii din blana altei maimuţe.
Cazul era rezolvat.
O vreme se temuseră că l-au pierdut, că Arnold Folkestad – deja cunoscut drept Ucigaşul de Poliţişti – reuşise să fugă în străinătate sau să
găsească o ascunzătoare în Norvegia. Ar fi trebuit să fie un hău adânc şi întunecat, deoarece în timpul primelor 24 de ore scurse de la alerta iniţială, descrierea şi informaţiile despre el fuseseră difuzate pe toate canalele media cu detalii atât de amănunţite, că fiecare persoană
sănătoasă la minte din ţară aflase cine era şi cum arăta Arnold Folkestad.
Iar în acel moment, Katrine ajunsese la propria concluzie legată de cât de aproape fuseseră de rezolvarea cazului ceva mai devreme, când Harry îi ceruse să verifice legăturile dintre René Kalsnes şi alţi ofiţeri de poliţie.
Dacă ea şi-ar fi extins căutările ca să includă şi foşti ofiţeri, ar fi descoperit imediat legătura dintre Arnold Folkestad şi tânăr.
Încetă să mai mângâie reverul hainei lui Bjørn, iar el îi aruncă un zâmbet de recunoştinţă. Un zâmbet scurt şi forţat. Bărbia îi tremura uşor.
456
Bjørn era pe punctul de a izbucni în plâns. Katrine îşi dădu seama de asta şi îşi dădu seama că avea pentru prima dată să-l vadă pe Bjørn Holm plângând în acea zi. Aşa că tuşi uşor.
