Mikael Bellman se furişă la capătul rândului. Se uită scurt la ceas. Avea de acordat un alt interviu peste trei sferturi de oră. Revista Stern. Un milion de cititori. Un alt jurnalist străin care dorea să audă povestea modului în care tânărul şef al poliţiei muncise fără odihnă săptămână de săptămână, lună de lună, ca să-l prindă pe acest criminal şi cum în final ajunsese aproape de a deveni el însuşi victima Ucigaşului de Poliţişti. Iar Mikael avea din nou să facă o scurtă pauză teatrală înainte de a spune că
ochiul pe care îl sacrificase era un preţ mic pentru ce realizase: să
împiedice un criminal nebun să curme şi alte vieţi ale ofiţerilor din subordinea lui.
Mikael Bellman îşi trase mâneca hainei peste ceas. Ar trebui să înceapă
de acum. Oare ce aşteptau? Se gândise o vreme la cum avea să se îmbrace în acea zi. În negru, pentru a se potrivi ocaziei şi cu peticul de la ochi? Acel petic însemna o adevărată lovitură de maestru; îi spunea vizual şi simplu povestea într-o manieră atât de dramatică şi de eficientă încât, conform Aftenposten, ajunsese cel mai fotografiat norvegian în presa internaţională în acel an. Sau să aleagă ceva închis, dar într-un ton mai neutru, o ţinută acceptabilă şi nu atât de stridentă pentru interviul de după? Căci după interviu trebuia să plece direct la o întâlnire cu preşedintele Consiliului Local, aşa că Ulla optase pentru culori neutre, în nuanţe închise.
Dacă nu începeau mai repede, avea să întârzie.
Se amuza în sinea lui. Simţea ceva? Nu. Ce să simtă? În definitiv, era vorba doar de Harry Hole, un prieten nu chiar apropiat şi nici un ofiţer din echipa sa din cadrul Districtului de Poliţie Oslo. Dar exista posibilitatea ca presa să aştepte afară şi evident că a-ţi arăta chipul în biserică reprezenta o mişcare bună de relaţii publice. Era cu adevărat imposibil de ocolit că
Harry Hole fusese primul care îndreptase degetul acuzării către Arnold Folkestad, iar chestia asta îi lega într-un fel pe Mikael şi Harry, dată fiind amploarea pe care o luase cazul. Iar acum relaţiile publice erau mai importante ca oricând. Bellman ştia deja care avea să fie subiectul întâlnirii cu preşedintele Consiliului Local. Partidul pierduse o
457
personalitate puternică odată cu Isabelle Skøyen şi era în căutarea unei noi personalităţi de calibru. O persoană populară, respectată, pe care ei şi-ar dori-o în echipă pentru a contribui la progresul oraşului. Când îl sunase preşedintele, primele cuvinte fuseseră laude legate de impresia de căldură şi înţelepciune pe care Bellman o lăsase în interviul din revista Magasinet. După care îi declarase că se întreba serios dacă nu cumva programul politic al partidului lor rezona cu gândirea politică a lui Bellman.
Rezonau.
Să contribuie la progresul oraşului Oslo.
Oraşul lui Mikael Bellman.
Aşa că daţi drumul odată orgii ăleia!
Bjørn Holm o simţea pe Katrine tremurând la braţul lui, simţea transpiraţia rece curgându-i pe sub pantaloni şi se gândea că are o zi lungă
în faţă. O zi lungă până când el şi Katrine aveau să se dezbrace pentru a ajunge în pat. Împreună. Să lase viaţa să meargă înainte. Aşa cum viaţa mergea înainte pentru cei care trăiau, indiferent dacă doreau asta sau nu.
Şi în timp ce privirea lui mătura rândurile de strane, mintea lui îi enumera pe cei care nu erau acolo. Beate Lønn. Erlend Vennesla. Anton Mittet. Fia, fata lui Roar Midtstuen. Şi Rakel Fauke şi Oleg Fauke, care nu erau nici ei acolo. Care plătiseră preţul de a se fi ataşat de bărbatul care fusese aşezat în faţa lor, lângă altar. Harry Hole.
Într-un anume fel ciudat, bărbatul care stătea în faţa lor părea să
continue să fie ceea ce fusese întotdeauna: o gaură neagră care absorbea tot ce era bun în jur, consumând toată dragostea care îi era oferită şi, de asemenea, dragostea ce nu-i era oferită. Cu o seară înainte, după ce se duseseră la culcare, Katrine îi mărturisise că şi ea fusese îndrăgostită de Harry Hole. Nu pentru că el ar fi meritat asta, ci pentru că era imposibil să
nu te îndrăgosteşti de el. La fel de imposibil precum era să-l prinzi, să-l păstrezi sau să convieţuieşti cu el. Da, bineînţeles că ea îl iubise. Dar îi trecuse, dorinţa se domolise sau cel puţin ea încercase s-o domolească.
Numai că mica cicatrice a inimii zdrobite pe care o împărţea cu mai multe femei avea să-i rămână mereu în suflet. El fusese o fiinţă pe care ele o împrumutaseră pentru o vreme. Iar acum totul se terminase. Ajunşi în acest punct al discuţiei, Bjørn îi ceruse s-o lase baltă.
458
Orga se trezi la viaţă. Bjørn avusese mereu o slăbiciune pentru acest instrument muzical. Orga maică-sii din livingul din Skreia, orga B3 a lui Gregg Allman, alte orgi cu tuburi din care ieşeau imnuri vechi, toate erau la fel pentru Bjørn, ca o cascadă de note calde pe care le ascultai sperând să nu îţi dea lacrimile.
Nu-l prinseseră pe Arnold Folkestad; se prinsese singur.
Probabil că ajunsese la concluzia că misiunea lui se încheiase. Iar odată
cu asta, şi viaţa. Recursese la unicul gest logic rămas. Avuseseră nevoie de trei zile ca să-i descopere cadavrul. Trei zile de căutări disperate. Bjørn ajunsese să simtă că individul era căutat de o ţară întreagă. Şi poate de aici şi relativa dezamăgire atunci când apăruse informaţia că a fost descoperit în pădurea Maridalen, la doar câteva sute de metri distanţă de locul unde fusese găsit Erlend Vennesla. Cu o gaură mică, aproape discretă în cap şi o armă în mână. Cea care îi pusese pe urmele lui fusese maşina; aceasta fusese văzută într-o parcare aproape de locul unde începeau potecile: un Fiat vechi, inclus şi el în mesajul de alertă adresat întregii naţiuni.
Bjørn însuşi condusese echipa de criminalişti. Arnold Folkestad arăta atât de nevinovat stând întins pe spate în frunziş ca un spiriduş cu barba lui roşcată. Zăcea sub o felie de cer deschis, neprotejat de copacii adunaţi ciorchine în jurul lui. Găsiseră în buzunarele lui cheile de la Fiat şi de la uşa apartamentului din strada Hausmann 92 care sărise în aer, un pistol standard Heckler & Koch, arma pe care o ţinea în mână, precum şi un portofel conţinând fotografia decupată a unui bărbat pe care Bjørn îl recunoscuse imediat ca fiind René Kalsnes.
Cum plouase încontinuu cel puţin 24 de ore, iar cadavrul stătuse sub cerul liber vreo trei zile, nu prea avuseseră ce probe să examineze. Dar nu mai conta; dispuneau de ceea ce aveau nevoie. Pielea din jurul găurii din partea dreaptă a tâmplei avea semne de arsură de la flacăra de descărcare a armei şi reziduuri de pulbere arsă, iar rezultatele balistice arătau că glonţul din cap provenea de la arma din mâna lui.
Din acest motiv, nu îşi mai concentraseră eforturile asupra acelui loc.
Ancheta începuse când intraseră prin efracţie în casa decedatului, unde descoperiseră majoritatea probelor de care aveau nevoie ca să
lămurească toate crimele comise împotriva poliţiştilor. Bastoane acoperite de sânge şi fire de păr de la victime, o baionetă-fierăstrău cu
459
ADN-ul lui Beate Lønn, o cazma mânjită de pământ şi noroi potrivindu-se cu solul din cimitirul Vestre, cătuşe din plastic, bandă de izolare de acelaşi tip cu cea folosită de poliţie şi găsită în apropiere de Drammen, bocanci care se potriveau cu urmele de tălpi descoperite în Tryvann. Aveau acum tot ce era necesar. Iar după aceea urma vidul, cum spunea adesea Harry, un sentiment pe care doar Bjørn Holm îl încercase.
Brusc, nu mai exista nimic altceva.
Nu era ca atunci când terminai de derulat o bandă, când intrai într-un port sau când parcai într-o staţie. Mai degrabă, senzaţia era că asfaltul, podul, şinele au dispărut brusc. Era capătul drumului, iar de acolo începea nimicul.
Se încheiase. Iar el ura cuvântul.
Ca atare, aproape disperat, se aruncase în investigarea crimelor iniţiale.
Şi descoperise ce căuta de multă vreme, o legătură între uciderea fetei în Tryvann, Judas Johansen şi Valentin Gjertsen. Un sfert de amprentă de la un deget nu însemna o potrivire perfectă, dar o probabilitate de 30% nu putea fi trecută cu vederea. Nu, lucrurile nu se încheiaseră. N-aveau să se încheie niciodată.
