— Nu poţi să ieşi chiar acum din casa asta, Arnold? Înainte de a fi prea târziu.
Folkestad clipi gânditor din ochi în timp ce se uita la ea. Sau prin ea.
— Înţeleg. Cineva i-a luat-o înainte lui Harry. A intrat în apartament.
Booom. Bineînţeles. Harry vine încoace acum, nu? Nu bănuieşte nimic. Te-aş putea împuşca mai întâi pe tine şi apoi să aştept să intre pe uşă.
Păru să evalueze încă o dată propriul raţionament, după care dădu din cap ca şi cum ajunsese la aceeaşi concluzie. După care îndreptă arma spre Rakel.
Oleg începu să se agite pe scaun, încercă să sară şi gemu disperat prin căluşul de la gură. Rakel se trezi uitându-se drept în gaura de la ţeava armei. Simţi că îi stă inima în loc. Ca şi cum creierul ei acceptase inevitabilul şi începea deja să se închidă în el. Rakel nu se mai temea.
Dorea să moară. Să moară pentru Oleg. Poate că Harry ajungea înainte ca… poate că el avea să-l salveze pe Oleg. Căci acum ea ştia ceva. Închise ochii. Aşteptă să se producă ceva necunoscut. O lovitură, un junghi, o durere. Întuneric. Nu avea zei la care să vrea să se roage. În acea clipă se auzi un zăvor de la uşa din faţă zăngănind.
Deschise ochii.
Arnold îşi coborâse arma şi se uita la uşă.
452
O mică pauză. Apoi se auzi din nou un zăngănit.
Arnold se dădu în spate, înşfăcă pătura de pe fotoliu şi o puse peste Oleg astfel încât pătura să-l acopere pe băiat şi scaunul de sub el.
— Comportă-te ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă scoţi un singur cuvânt bag un glonţ direct în ceafa fiului tău.
Se auzi al treilea zăngănit. Rakel îl văzu pe Arnold poziţionându-se în spatele lui Oleg şi al scaunului, astfel încât arma să nu poată fi zărită de la uşă.
După care se deschise uşa.
Şi apăru el. O siluetă impunătoare, cu un zâmbet larg, haina descheiată
şi chipul răvăşit.
— Arnold! exclamă el încântat. Ce plăcere!
Arnold răspunse râzând.
— Arăţi de pomină, Harry! Ce s-a întâmplat?
— Ucigaşul de poliţişti. O bombă.
— Chiar aşa?
— Fără consecinţe serioase. Pe tine ce te aduce aici?
— Eram în trecere. Şi mi-am amintit că trebuie să discutăm câteva lucruri despre orar. Vrei să vii aici o secundă?
— Nu înainte de a o îmbrăţişa pe ea, zise Harry şi îşi deschise braţele către Rakel, care se repezi în braţele lui. Cum a fost călătoria, dragă?
Arnold îşi drese glasul.
— Poţi să-i dai drumul acum, Rakel. Mai am nişte treburi în seara asta.
— Acum eşti un pic rigid, Arnold, zise Harry, râzând.
Îi dădu drumul lui Rakel, împingând-o departe de el şi scoţându-şi haina.
— Atunci vino încoace, rosti Arnold.
— Lumina de aici e mai bună, Arnold.
— Mă doare genunchiul. Vino tu încoace.
Harry se aplecă şi trase de şireturile de la pantofi.
— Am trecut printr-o explozie dată naibii azi, aşa că va trebui să mă
scuzi dacă îmi scot pantofii mai întâi. Oricum va trebui să-ţi foloseşti genunchiul pe drumul spre ieşire, aşa că adu orarul ăla încoace dacă te grăbeşti aşa de tare.
Harry se uită în jos la pantofi. Distanţa până la Arnold şi scaunul acoperit de pătură era de şase sau şapte metri. Prea mare pentru cineva
453
care recunoscuse că vederea şi tremurăturile îl împiedicau să lovească
ţinta de la mai mult de jumătate de metru depărtare. Iar acum ţinta se ghemuise brusc şi se făcuse mai mică lăsându-şi capul între umeri şi aplecându-se în faţă, ca umerii să o protejeze.
Trase de şireturi, prefăcându-se că acestea se înnodaseră.
