— Începe slujba.
Era Katrine. Buzele ei aproape atingând urechea lui. Notele orgii se înălţară în aer, se transformară în muzică, o muzică pe care el o cunoştea.
Bjørn îşi înghiţi nodul din gât.
Gunnar Hagen închise ochii o secundă şi ascultă doar muzica. Nu mai dorea să gândească. Numai că gândurile îi asaltau mintea. Cazul se încheiase. Totul se terminase. Ce era de îngropat se îngropa acum. Cu toate astea, mai exista o chestiune pe care n-o putea îngropa şi pe care nu reuşise niciodată să o dea la o parte. Şi despre care nu spusese nimănui.
Pentru că nu mai slujea la nimic. Cuvintele în suedeză pe care Asaiev le şoptise cu vocea lui horcăită în secundele pe care Hagen le petrecuse cu el în acea zi la spital. „Ce-mi oferi dacă sunt de acord să depun mărturie împotriva lui Isabelle Skøyen? Nu ştiu cu cine, dar ştiu că a lucrat cu cineva cu rang înalt în poliţie.”
Acele cuvinte erau acum ecouri moarte ale unui decedat. Afirmaţii de nedovedit care, acum că Skøyen ieşise din scenă, puteau aduce mai multe daune decât beneficii.
460
Aşa că ţinuse totul pentru sine.
Cum procedase Anton Mittet cu nenorocitul ăla de baston.
Decizia fusese luată, dar continua să-l ţină treaz noaptea.
„Ştiu că a lucrat cu cineva cu rang înalt în poliţie.”
Gunnar Hagen redeschise ochii.
Încet, îşi plimbă privirea peste adunare.
Truls Berntsen stătea în maşina lui Suzuki Vitara, cu geamul portierei coborât, ca să poată auzi muzica de orgă din mica biserică. Soarele strălucea pe cerul lipsit de nori. Era cald şi groaznic. Lui Berntsen nu-i plăcuse niciodată Oppsal. Doar huligani pe acolo. Pe mulţi îi bătuse. Şi încasase o mulţime de bătăi. Evident, nu era la fel de rău ca pe strada Hausmann. Din fericire, totul păruse mai rău decât era în realitate. Iar în spital Mikael îi spusese că aspectul nu mai conta la oamenii urâţi ca el şi se întrebase cât de serioasă poate fi o comoţie pentru cineva care n-are creier?
Mikael rostise asta ca pe o glumă şi Truls încercase cu râsetul lui morocănos să arate că o apreciază, însă falca ruptă şi nasul zdrobit îl duruseră prea tare.
Continua să ia analgezice puternice, continua să poarte un bandaj mare în jurul capului şi, evident, nu avea voie să conducă, însă ce putea face?
Nu putea sta acasă aşteptând ca ameţeala să-i treacă şi rănile să se vindece. Chiar şi Megan Fox începuse să-l plictisească şi oricum nu avea permisiunea doctorului să se uite la televizor. Aşa că putea la fel de bine să stea acolo unde era acum. Într-o maşină, în faţa unei biserici, ca să… ei bine, să facă ce? Să-şi arate respectul pentru un individ pe care nu-l respectase niciodată? Un gest lipsit de sens pentru un idiot nenorocit care habar n-avea ce era bine pentru el, care salvase viaţa singurului om de pe urma morţii căruia avea totul de câştigat? Truls Berntsen nu pricepea şi pace. Ştia doar că voia să revină la lucru de îndată ce se simţea suficient de bine. Ca oraşul să fie din nou al lui.
Rakel inspiră şi expiră cu putere. Îşi simţea degetele încleştate în jurul buchetului de flori lipicioase. Se uită lung la uşă. Se gândi la oamenii dinăuntru. Prieteni, familie, cunoştinţe. Preotul. Nu că ar fi fost mulţi, dar aşteptau cu toţii. Nu puteau începe fără ea.
461
— Promiţi că nu plângi? o întrebă Oleg.
— Nu, răspunse ea, zâmbind fugar şi mângâindu-i obrazul.
Se făcuse atât de înalt. Arăta aşa de bine. O depăşea cu mult în înălţime. Fusese nevoită să-i cumpere un costum închis la culoare şi abia când se aflau împreună în magazin şi alegeau hainele îşi dăduse seama că
fiul ei se apropia de cei 1,92 metri ai lui Harry. Oftă.
— Ar fi bine să intrăm, zise ea, petrecându-şi braţul pe sub al lui.
Oleg deschise uşa, primi un gest de încuviinţare din partea paracliserului dinăuntru, după care porniră amândoi de-a lungul culoarului către altar. Când văzu toate acele chipuri întoarse spre ea, Rakel simţi cum îi dispare starea de nervozitate. Nu fusese ideea ei, ba chiar se opusese, dar în cele din urmă Oleg o convinsese. Considerase că e bine ca totul să se termine aşa. Şi folosise exact acest termen: să se termine. Dar ceremonia asta nu însemna, înainte de toate, un început?
Debutul unui nou capitol al vieţii lor? Cel puţin aşa se simţea. Şi brusc, această senzaţie era bună. Era bine că se afla acum aici.
Un zâmbet se întinse pe faţa ei. Le zâmbi tuturor acelor chipuri zâmbitoare. Pentru o clipă îşi zise că dacă zâmbetele lor sau al ei aveau să
se întindă şi mai mult, avea să se lase cu un accident serios. Iar această
idee legată de sunetul feţelor care crapă, care ar fi trebuit să o determine să se înfioare, o făcu să râdă. Nu mai râde, îşi ordonă ea. Nu acum.
Observă că Oleg, care până atunci se concentrase să păşească în ritmul orgii, îi sesizase starea de spirit, aşa că îi aruncă o privire. Şi se confruntă
cu expresia lui de surprindere şi admonestare. După care el fu nevoit să
privească în altă parte; văzuse că pe maică-sa o apucaseră chicotelile.
Acum şi aici. Şi găsea asta atât de nepotrivit, că aproape începuse şi el să
râdă. Ca să se concentreze pe altceva, pe ce urma să se întâmple, pe solemnitatea momentului, Rakel îşi mută privirea asupra bărbatului care aştepta lângă altar. Harry. Îmbrăcat în negru.
Stătea înaintea lor afişând un zâmbet tâmp pe faţa lui fermecător de neatractivă. Înalt şi mândru ca un păun. Când el şi Oleg stătuseră spate în spate la atelierul de croitorie al lui Gunnar Øye, ajutorul care îi măsura anunţase că îi separau doar trei centimetri, în favoarea lui Harry. Iar în acea clipă, cei doi bărbaţi rămaşi copii în sufletele lor îşi plesniseră
palmele, ca şi cum ar fi fost amândoi satisfăcuţi de rezultatul cine ştie cărei competiţii.
462
Acum, Harry arăta a adult serios. Razele soarelui de iunie care pătrundeau prin vitraliile ferestrelor îl învăluiau într-un soi de lumină
