— Ia-mă pe mine! Te rog.
Harry îşi lipi capul de zid, închizându-şi ochii cu forţa. Acţionează, acţionează. Dar cum anume? Dumnezeule milostiv, cum? Dă-i acestui păcălici păcătos un indiciu şi te va răsplăti cu… ce vrei tu. Harry inspiră
adânc, şoptind o promisiune pentru sine.
Rakel se uită fix la bărbatul cu barbă roşcată. Acesta stătea în picioare chiar în spatele scaunului lui Oleg, cu capătul bastonului odihnindu-se pe umărul băiatului. În cealaltă mână avea o armă aţintită spre ea.
— Chiar îmi pare rău, Rakel, dar nu-l pot ierta pe băiat. Vezi tu, el e adevărata ţintă.
— Dar de ce?
Rakel nici nu mai conştientiza că plângea, lacrimile fierbinţi îi curgeau pe obraji ca o reacţie fizică complet separată de ceea ce simţea. Sau de ce nu simţea. Amorţeala.
— De ce faci asta, Arnold? E o chestie… o chestie…
— Bolnăvicioasă? rosti Arnold Folkestad, zâmbind în chip de scuze sau cel puţin aşa lăsa să se înţeleagă. Probabil că v-ar plăcea tuturor să credeţi asta. Că ne putem cu toţii bucura de grandioasele noastre fantezii de
450
răzbunare, dar niciunul nu e dornic sau măcar capabil de a transpune aceste fantezii în realitate.
— Dar de ce?
— Deoarece pot iubi şi pot urî. Mă rog, acum nu mai pot iubi. Am înlocuit iubirea cu…
Ridică bastonul în aer.
— …asta. Îmi onorez iubitul. Vezi tu, René nu era doar un iubit precum ceilalţi. Era…
Lăsă bastonul pe podea, sprijinindu-l de spătarul scaunului şi se apucă
să caute ceva în buzunar, însă fără să coboare ţeava armei cu un milimetru măcar.
— …lumina ochilor mei. Care mi-a fost luată. Şi nu s-a făcut nimic în privinţa asta.
Rakel făcu ochii mari la ceea ce ţinea Folkestad în mână. Ştia că ar fi trebuit să fie şocată şi înspăimântată. Numai că nu simţea nimic, inima ei împietrise deja.
— Mikael Bellman avea ochi aşa de frumoşi. Aşa că am luat de la el ce mi-a luat şi el mie. Cel mai bun lucru.
— Un ochi. Dar de ce Oleg?
— Chiar nu pricepi, Rakel? E o sămânţă. Harry mi-a spus că vrea să
ajungă poliţist. Iar el deja a dat greş în datoria lui, iar asta îl face să fie la fel ca ceilalţi.
— Datorie? Ce fel de datorie?
— Datoria de a prinde ucigaşi şi de a-i judeca. El ştie cine l-a ucis pe Gusto Hanssen. Pari surprinsă. M-am uitat peste dosarul cazului. Şi e limpede că dacă Oleg nu s-a sinucis, atunci ştie cine e vinovatul. Orice altceva reprezintă o imposibilitate logică. Nu ţi-a spus Harry? Oleg a fost acolo când Gusto a fost ucis, Rakel. Şi ştii ce mi-am zis când l-am văzut pe Gusto în fotografiile de la locul crimei? Cât era de frumos. El şi René erau doar doi tineri frumoşi care aveau întreaga viaţă înainte.
— Şi băiatul meu are întreaga viaţă înainte! Te rog, Arnold, nu-i nevoie să faci asta.
Rakel făcu un pas spre el şi Folkestad ridică arma, îndreptând-o nu spre ea, ci spre Oleg.
— Nu-ţi face griji, Rakel. Şi tu vei muri. Nu eşti o ţintă, dar eşti martor şi va trebui să mă descotorosesc de tine.
451
— Harry te va găsi. Şi te va ucide.
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi provoc atâta durere, Rakel, căci chiar îmi place de tine. Dar cred că e corect să ştii. Vezi tu, Harry nu va găsi nimic. Mă tem că e deja mort.
Rakel îl privi neîncrezătoare. Chiar îi părea rău. Brusc, telefonul de pe masă se lumină şi emise un simplu fluierat. Rakel aruncă o privire spre el.
— Se pare că te-ai înşelat, zise ea.
Arnold Folkestad se încruntă.
— Dă-mi telefonul.
Rakel îl luă de pe masă şi i-l dădu. Folkestad lipi ţeava armei de gâtul lui Oleg şi luă aparatul. Citi rapid mesajul scris pe el, după care îi aruncă lui Rakel o privire ascuţită.
— Nu-l lăsa pe Oleg să vadă cadoul. Ce mai înseamnă şi asta?
Rakel ridică din umeri.
— Oricum, înseamnă că trăieşte.
— Imposibil. Au spus la radio că bomba pusă de mine a explodat.
