Băiatul înţelesese deja gravitatea situaţiei.
Harry încuviinţase, dar nu-şi luase privirea de la Rakel. Unanimitatea trebuia să fie deplină. Decizia trebuia luată în comun. Ca acum.
Preotul termină de citit din Biblie, oamenii se aşezară la loc în strane, iar prelatul îşi drese glasul. Harry îl rugase să ţină o predică scurtă. Văzu buzele preotului mişcându-se, văzu expresia de pe chipul lui şi îşi aminti că
Rakel avusese aceeaşi expresie în noaptea aceea. Ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu era un simplu coşmar din care te puteai trezi. După care oftase.
— Ce putem face? întrebase ea.
— Să ardem probele, răspunsese Harry.
— Să le ardem?
Harry încuviinţase. Să le ardă. Să procedeze ca Truls Berntsen.
Diferenţa consta în faptul că arzătorii precum Berntsen o făceau pentru bani. Asta era tot.
Aşa că trecuseră la acţiune.
El făcuse ce trebuie. Ei făcuseră ce trebuie. Oleg adusese maşina lui
466
Harry din stradă până la garaj, în vreme ce Rakel împachetase şi legase cadavrul cu sfoară în saci de gunoi, iar Harry încropise o targă artizanală
dintr-o pânză, sfoară şi două ţevi de aluminiu. După ce băgase cadavrul în portbagaj, Harry ieşise pe stradă având în mână cheile Fiatului, după care Harry şi Oleg se urcaseră fiecare la volanul unei maşini şi plecaseră spre Maridalen, în timp ce Rakel se apucase să cureţe mizeria şi să şteargă
toate urmele.
Cum prevăzuseră, pe ploaie şi în întuneric nu se încumeta nimeni să
urce pe potecile muntelui Grefsenkollen. Cu toate astea, din precauţie, apucaseră pe o potecă îngustă, ca să fie siguri că nu se întâlnesc cu nimeni.
Ploaia făcuse din căratul cadavrului o treabă greoaie, alunecoasă; pe de altă parte, Harry ştia că aceeaşi ploaie avea să le şteargă urmele şi, după
cum sperau, orice alte indicii scăpate din vedere. Nu doreau ca vreun detaliu uitat să le sugereze ulterior criminaliştilor că acel cadavru fusese transportat acolo de cineva.
Avuseseră nevoie de mai bine de o oră ca să găsească un loc potrivit, unde oamenii să nu se împiedice imediat de cadavru, dar unde câinii de urmă să simtă mirosul suficient de rapid. Un loc unde cadavrul să zacă
suficient de mult ca orice dovezi rămase să fie distruse de natură sau cel puţin de neutilizat. Însă destul de puţin pentru societatea care pierduse deja resurse cu căutarea unui om. Harry aproape că râsese în sinea lui când îşi dăduse seama că ultima parte a ideii reprezenta un factor de luat în seamă. În cele din urmă, era şi el un produs al educaţiei primite, un nenorocit de social-democrat spălat pe creier, parte a turmei, care simţea fizic durere la gândul de a lăsa o lumină aprinsă toată noaptea sau de a arunca deşeuri din plastic în natură.
Preotul îşi încheie predica şi o fată, o prietenă de-a lui Oleg, începu să
cânte de la balcon. Boots of Spanish Leather al lui Bob Dylan. Dorinţa lui Harry, cu binecuvântarea lui Rakel. Predica se referise mai degrabă la importanţa lucrului împreună într-o căsnicie şi mai puţin la o viaţă în lumina lui Dumnezeu. Iar Harry se gândise cum scoseseră ei sacii de plastic de pe Arnold, apoi cum îl puseseră pe acesta într-o poziţie care părea logică pentru un individ care alesese pădurea ca să-şi tragă un glonţ
în tâmplă. Iar Harry ştia că n-avea să o întrebe niciodată pe Rakel de ce ţinuse ţeava armei aşa de aproape de tâmpla dreaptă a lui Arnold
467
Folkestad înainte de a trage, în loc să procedeze cum ar fi procedat nouă
din zece oameni, anume să-l împuşte rapid în ceafă sau în spate.
Evident, era posibil să fi procedat aşa deoarece se temuse că glonţul avea să treacă prin Folkestad şi să-l lovească pe Harry.
Dar mai era posibil să fi procedat aşa deoarece creierul ei aproape înfricoşător de practic, care gândea cu viteza luminii, reuşise să vadă
situaţia cu un pas înainte şi să sesizeze ce s-ar fi putut întâmpla după
aceea. Era nevoie de un oarecare efort de camuflaj ca să fie salvaţi cu toţii. Era nevoie de o mascare a adevărului. Era nevoie de o sinucidere. Iar femeia de lângă Harry poate că îşi dăduse seama că sinucigaşii nu se împuşcă în ceafă de la jumătate de metru. Ci – dat fiind faptul că Arnold Folkestad era dreptaci – în tâmpla dreaptă.
Ce femeie! Toate lucrurile pe care le ştia despre ea. Toate lucrurile pe care nu le ştia. Asta fusese întrebarea pe care se văzuse obligat să şi-o pună, chiar şi după ce o văzuse în acţiune. După ce petrecuse luni în şir cu Arnold Folkestad. Şi după ce petrecuse mai bine de 40 de ani cu el însuşi.
Cât de bine poţi cunoaşte pe cineva?
Cântecul interpretat pe post de imn se termină şi preotul începu să
pună întrebările legate de jurămintele matrimoniale:
— O vei iubi şi preţui…?
Însă el şi Rakel ignorau ceremonia şi continuau să se uite unul la celălalt, iar Harry ştia că n-avea s-o lase niciodată să plece, oricât ar fi trebuit să mintă şi oricât de imposibil era să promiţi că vei iubi o persoană
până la moarte. Spera doar ca preotul să tacă din gură cât mai repede, ca el să poată rosti acel „Da” care i se rostogolea deja bucuros în piept.
Ståle Aune îşi scoase batista din buzunarul de la piept şi i-o dădu soţiei.
