Irja stinse mucul de ţigaretă de lemnul mesei.

— De ce credeţi că vă povestesc toate astea? Se apropie. De la o zi la alta, o simt. În unele dimineţi mă trezesc şi simt mâna lui în jurul gâtului meu.

Katrine ar fi vrut să-i spună că aşa ceva se numea paranoia, tovarăşul

 96 

inseparabil al heroinei. Însă brusc nu mai era aşa de sigură. Iar când vocea Irjei se transformă în şoaptă, în timp ce privirea îi rătăcea prin colţurile întunecate ale încăperii, Katrine o simţi şi ea. Mâna care o strângea de gât.

— Trebuie să-l găsiţi. Vă rog. Înainte să mă găsească el pe mine.

Anton Mittet se uită la ceas. Şase şi jumătate. Căscă. Mona fusese la pacient împreună cu un doctor de câteva ori. Altfel, nu se întâmplase nimic. Stând aşa, ai mult timp la dispoziţie. Prea mult timp, de fapt.

Deoarece gândurile tind să devină negative după o vreme. Şi Anton nu ar fi avut probleme, dacă ar fi ştiut cum să le gestioneze. Însă nu putea schimba cazul Drammen sau decizia de a nu raporta mai departe despre bastonul pe care îl descoperise în pădure, mai jos de locul crimei. Nu se mai putea întoarce să repare momentele când o rănise pe Laura. Şi nu mai putea retrăi prima lui noapte cu Mona. Nici pe a doua.

Tresări. Ce fusese asta? Părea să provină dinspre capătul îndepărtat al coridorului. Ascultă cu atenţie. Acum se lăsase liniştea. Însă fusese un zgomot, iar acolo nu ar fi trebuit să se audă alte zgomote în afară de monitorul cardiac.

Anton se ridică tăcut de pe scaun, desfăcu capsa care ţinea în toc pistolul şi scoase arma. Desfăcu siguranţa. Să-l supraveghezi îndeaproape, Anton.

Aşteptă, dar nu veni nimeni. Începu să meargă încet de-a lungul coridorului. Pe drum trase de toate uşile, însă acestea erau încuiate, aşa cum ar fi trebuit. Coti în capăt şi văzu următorul coridor întinzându-se în faţa lui. Complet luminat. Nu era nimeni. Se opri şi ascultă din nou. Nimic.

Poate că nu auzise nimic, până la urmă. Puse arma înapoi în toc.

Nu auzise nimic? Ba da, auzise. Ceva generase unde sonore care întâlniseră membrana sensibilă a urechii lui, determinând-o să

reacţioneze puţin, dar suficient ca nervii să recepţioneze şi să transmită

semnalul către creier. Era cert. Însă de vină putea fi oricare dintre miile de lucruri care provocau aşa ceva. Un şoarece sau un şobolan. Un bec explodând cu zgomot. Temperatura care scădea noaptea şi determina lemnăria din clădire să se contracte. O pasăre izbindu-se de un geam.

Abia acum, când se liniştea, Anton observă cât îi crescuse pulsul. Ar fi trebuit să înceapă din nou exerciţiile fizice. Să intre în formă bună. Să-şi

 97 

recupereze trupul care însemna adevăratul el.

Voi să se întoarcă, dar îşi zise că, dacă tot ajunsese acolo, şi-ar fi putut face o cafea. Se duse la aparatul roşu de espresso şi luă singura capsulă

verde rămasă, cu capacul lucitor inscripţionat cu Fortissio Lungo. Îi trecu prin minte că sunetul auzit ar fi putut proveni de la cineva care se furişase să le fure cafeaua. Nu fuseseră multe capsule acolo cu o zi înainte? Băgă

capsula în aparat, însă observă că era perforată. Cu alte cuvinte, era folosită. Nu, era imposibil, căci atunci capacul ar fi avut un soi de model de şah pe el după folosire. Porni aparatul. Se auzi zgomotul specific şi Anton îşi dădu seama că în următoarele 20 de secunde acest zgomot avea să estompeze orice alte zgomote. Se dădu înapoi cu doi paşi, ca să nu se trezească în mijlocul vreunei grozăvii.

Când ceaşca se umplu, examină cafeaua. Neagră, de consistenţă bună; capsula nu mai fusese folosită.

Când aparatul lăsă să se scurgă ultima picătură de lichid, Anton avu impresia că aude din nou. Un zgomot. Acelaşi zgomot. Dar acum din cealaltă parte, dinspre camera pacientului. Oare ratase ceva pe drumul până acolo? Anton apucă ceaşca cu mâna stângă şi scoase din nou arma.

Se întoarse, înaintând cu paşi lungi şi egali. Încercând să echilibreze ceaşca fără să se uite la ea, simţind cafeaua fierbinte cum îl arde la mână. Coti pe coridor. Nimeni. Răsuflă cu putere. Se îndreptă către scaun, dădu să se aşeze, apoi încremeni. Se întoarse către camera pacientului şi deschise uşa. Era imposibil să îl vadă; era acoperit cu pătura.

Însă monitorul cardiac funcţiona ca întotdeauna, iar Anton văzu linia alergând pe ecran dinspre stânga spre dreapta şi efectuând un salt de câte ori se auzea un piuit.

Era pe punctul de a închide uşa.

Însă ceva îl făcu să se răzgândească.

Intră, lăsă uşa deschisă şi dădu ocol patului.

Se uită la pacient.

El era.

Se încruntă. Se apropie de gura lui. Oare mai respira?

Da, respira. Aerul se mişca şi se simţea mirosul acela dulceag-greţos provocat probabil de medicaţie.

Anton Mittet ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Se uită la ceas.

Bău din cafea. Se uită iar la ceas. Constată că ajunsese să numere

 98 

minutele. Că voia ca schimbul să se termine cât mai repede.

— Ce bine că a fost de acord să vorbească cu mine, zise Katrine.

— De acord? se miră paznicul. Cei mai mulţi indivizi de aici şi-ar da mâna dreaptă ca să poată petrece câteva minute singuri cu o femeie. Rico Herrem este un potenţial violator. Sunteţi sigură că nu vreţi să fiţi însoţită

înăuntru de cineva?

— Ştiu cum să am grijă de mine însămi.

— Şi dentista a zis asta. Dar, în fine, măcar purtaţi pantaloni.

— Pantaloni?

— Ea purta fustă şi ciorapi de nailon. L-a aşezat pe Valentin pe scaunul de dentist fără să fie vreun ofiţer de faţă. Vă puteţi imagina…

Katrine încercă să-şi imagineze.

— A plătit preţul pentru că s-a îmbrăcat ca… Bun, am ajuns! Sunt chiar aici, afară. Strigaţi dacă aveţi nevoie de ceva.

Paznicul descuie uşa celulei şi o deschise.

— Mulţumesc, zise Katrine, intrând în celulă.

Individul cu ţeasta roşie stătea la masă şi se răsuci pe scaun auzind uşa celulei.