Sunet de picioare târşâite.
— Ce te face să crezi că nu recunosc numele?
— Expresia de pe faţa ta e plată, Zachrisson. Johansen este cel mai mare violator după… în fine, după mine. Iar înăuntrul lui există un ucigaş.
El nu ştie asta încă, dar e doar o chestiune de timp până se trezeşte ucigaşul din el, crede-mă.
Katrine îşi imagină că aude falca poliţistului căscându-se larg. Avu impresia că aude pulsul lui accelerând, sudoarea scurgându-i-se de pe sprâncene în încercarea de a-şi stăpâni emoţia şi nervii acum, când ştia că
se apropie de momentul decisiv, de marea izbândă, de pana de la pălăria detectivului.
— Cum, cum… îngăimă Zachrisson.
Fu întrerupt de un sunet ca un vuiet distorsionat de difuzoare, pe care în cele din urmă Katrine îl descifră ca fiind un hohot de râs. Râsetul lui Valentin. Vuietul ascuţit se transformă treptat în oftaturi lungi.
— Fac mişto de tine, Zachrisson. Judas Johansen e poponar. E în celula de alături.
78
— Cum?
— Vrei să auzi o poveste mult mai interesantă decât cea cu care ai venit tu? Judas l-a regulat pe un tânăr şi au fost prinşi amândoi în curul gol, ca să zic aşa, de mamă. Din nefericire pentru Judas, băiatul încă se ascundea şi familia era una de bogătaşi conservatori. Aşa că Judas a fost raportat pentru viol. Judas! Care n-ar face rău nici unei muşte. Sau era un purice? Muscă, purice. Muscă. Purice. În fine, ce zici să preiei cazul ăla dacă primeşti un pont? Îţi pot povesti câteva lucruri despre ce a mai făcut flăcăul de atunci. Presupun că oferta de eliberare mai e valabilă?
Sunete de picioare de scaun frecate de podea. Zgomotul unui scaun căzând pe spate. Un clic şi apoi tăcere. Reportofonul fusese oprit.
Katrine rămase cu privirea pironită pe ecranul computerului. Observă
că se lăsase întunericul. Căpăţânile de peşte se răciseră.
— Da, da, da, rosti Anton Mittet. A vorbit!
Anton Mittet stătea pe coridor cu telefonul la ureche în vreme ce verifica legitimaţiile celor doi medici care sosiseră. Pe feţele lor se citea un amestec de surprindere şi iritare. Anton nu îi ţinea minte?
Anton le făcu semn cu mâna să treacă şi cei doi se grăbiră spre pacient.
— Dar ce a spus? întrebă Gunnar Hagen la telefon.
— Ea l-a auzit doar mormăind ceva, nu ce a spus.
— Acum e treaz?
— Nu, doar a mormăit ceva, după care a adormit din nou. Însă doctorii spun că s-ar putea trezi oricând.
— Înţeleg, zise Hagen. Ţine-mă la curent, bine? Sună la orice oră.
Oricând.
— Bine.
— Bun. Bun. Şi cei de la spital au ordin să mă contacteze, dar… da, în fine, ei au treburi mai urgente.
— Bineînţeles.
— Da, aşa e, nu?
— Da, aşa e.
— Da.
Anton ascultă tăcerea. Oare mai dorea să-i spună ceva Gunnar Hagen?
Şeful Serviciului de Investigaţii Criminale închise.
79
9
Katrine ateriza pe Gardermoen la ora nouă şi jumătate, se urcă în expresul de aeroport şi traversă întregul Oslo. Sau, mai exact, pe sub Oslo.
Locuise acolo, dar cele câteva imagini surprinse în fugă nu-i treziră
sentimente. Contururi şterse de cer. Creste joase, domoale, înzăpezite, peisaj rural îmblânzit. În trenul expres chipuri închise, lipsite de expresie, nimic din comunicarea spontană, lejeră dintre străini cu care era obişnuită
în Bergen. Apăru o eroare de semnalizare pe una dintre cele mai scumpe căi ferate din lume şi trenul se opri în tunelul întunecat ca smoala.
Îşi justificase cererea de a veni în Oslo prin faptul că existau trei dosare nerezolvate de viol în propriul district – Hordaland – care semănau oarecum cu cazurile în spatele cărora ar fi putut fi Valentin. Susţinuse că, dacă îl puteau învinui pe Valentin în acele dosare, atunci Kripos şi poliţia din Oslo ar fi primit un ajutor indirect în cazurile poliţiştilor ucişi.
