Femeia ridică din nou din umeri.

— A închiriat apartamentul de la subsol. El… era acolo.

— Era acolo?

— Nu-l ştiţi pe Valentin. E diferit. El…

Apăsă pe brichetă în zadar.

— El…

Apăsă din nou şi din nou.

— Era nebun? sugeră Katrine, nerăbdătoare.

— Nu!

Irja aruncă furioasă bricheta şi ţigareta.

Katrine se înjură singură. Acum ea era amatoarea care punea întrebări proaste.

— Toată lumea spune că Valentin era nebun! Nu este! Doar că face ceva…

 92 

Privi pe fereastră în jos, către stradă. Îşi coborî vocea.

Face ceva aerului. Înspăimântă oamenii.

— Te-a lovit? întrebă Beate.

Din nou o întrebare proastă. Katrine încercă să stabilească un contact vizual cu Beate.

— Nu, nu m-a lovit. M-a strangulat. Dacă îl contraziceam. Era aşa de puternic, era de ajuns să-mi pună o mână în gât şi să strângă. Să ţină mâna aia acolo până se învârtea totul cu mine. Îmi era imposibil să-i îndepărtez mâna.

Katrine presupuse că zâmbetul care se lăţea pe faţa Irjei provenea de la un soi de umor masochist. Până ce femeia continuă:

— …şi chestia ciudată e că asta mă ameţea. Şi mă excita.

Katrine făcu o grimasă în mod involuntar. Citise că lipsa oxigenului în creier putea avea un asemenea efect la unii oameni, dar cu un violator?

— Şi după aia făceaţi sex? întrebă Beate, aplecându-se şi culegând ţigareta de pe jos.

O aprinse şi i-o pasă Irjei. Care şi-o puse repede între buze, se aplecă în faţă şi trase cu sete. Lăsă fumul să iasă, se afundă la loc pe scaun şi păru că face implozie, ca şi cum trupul ei era un balon în care ţigara aprinsă

tocmai generase o gaură.

— Nu avea întotdeauna chef de sex, zise Irja. După aia ieşea afară. În vreme ce eu stăteam şi aşteptam, sperând ca el să se întoarcă în curând.

Katrine trebui să se abţină să nu pufnească sau să-şi arate dezgustul.

— Ce făcea pe afară?

— Nu ştiu. Nu spunea nimic, iar eu…

Din nou ridicarea din umeri. O ridicare din umeri ca atitudine faţă de viaţă, resemnare pe post de analgezic, îşi zise Katrine.

— …cred că probabil nu doream să ştiu.

Beate îşi drese glasul.

— I-ai oferit alibiul pentru cele două nopţi în care au fost ucise fetele.

Maridalen şi…

— Da, da, da, i-o reteză Irja.

— Numai că el n-a fost acasă cu tine, aşa cum ai declarat la interogatorii, nu?

— Nu-mi amintesc. Doar aveam ordinele mele de respectat, nu?

— Ca să faci ce anume?

 93 

— Valentin mi-a spus în noaptea în care am fost împreună, pentru… în fine, înţelegeţi, pentru prima oară. Că poliţia avea să-mi pună întrebări ori de câte ori era vreun viol, doar pentru că el fusese suspect într-un caz în care nu-l putuse prinde cu nimic. Iar dacă nu dispunea de alibi în vreun caz nou, atunci poliţiştii ar fi încercat să dea vina pe el, oricât ar fi fost de nevinovat. A zis că poliţia proceda de obicei aşa cu oamenii pe care nu-i putea înhăţa în alte cazuri. Aşa că a trebuit să jur că el a fost acasă de câte ori puneau astfel de întrebări. Mi-a zis că nu dorea decât să ne scutească

pe amândoi de o mulţime de necazuri şi de timp irosit. Mi s-a părut că are sens.

— Şi chiar l-ai crezut nevinovat de toate acele violuri? întrebă Katrine.

Chiar dacă ştiai că mai violase înainte?

— Am ştiut pe dracu’! izbucni Irja, stârnind bombăneli din sufragerie.

N-am ştiut nimic!

Katrine voia să forţeze nota, dar simţi mâna lui Beate strângându-i genunchiul pe sub masă.

— Irja, rosti Beate cu blândeţe, dacă nu ştii nimic, de ce ai vrut să

vorbeşti cu noi acum?

Irja se uită la Beate, apucând fire imaginare de tutun de pe vârful limbii ei albe. Reflectă. Luă o decizie.

— A fost condamnat, nu? Pentru tentativă de viol. Iar când eu am curăţat apartamentul înainte de a-l închiria altcuiva, am găsit aceste…

aceste…