— Mai există cineva care să-mi poată povesti despre Valentin?

Ofiţerul clătină din cap.

— În afară de Judas, nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. La naiba, intimida oamenii. Când intra într-o încăpere, ceva părea să se întâmple cu aerul de acolo.

Katrine mai puse câteva întrebări, până îşi dădu seama că încerca să-şi justifice timpul petrecut acolo şi biletul de avion.

— Începuserăţi să-mi povestiţi despre ceea ce a făcut Valentin.

 85 

— Da? rosti el rapid, uitându-se la ceas. Hopa, trebuie să…

Pe drumul de întoarcere, Katrine îl văzu în încăperea de relaxare doar pe deţinutul subţirel cu ţeasta roşie. Stătea în picioare, drept, cu braţele în lateral, holbându-se la tabla de darts goală. Pe care nu erau înfipte săgeţi.

Omul se răsuci încet şi Katrine nu se putu abţine să nu se uite la el.

Zâmbetul dispăruse, iar ochii lui erau maţi şi cenuşii, ca de moluscă.

Individul strigă ceva. Patru cuvinte repetate. Tare şi ascuţit, ca o pasăre care le avertizează pe altele de pericol. După care izbucni în râs.

— Nu vă faceţi griji în privinţa lui, zise ofiţerul.

Râsul din urma lor se estompă în vreme ce ei se îndepărtau pe coridor.

Apoi Katrine se trezi afară, respirând aerul umezit de ploaie.

Îşi scoase telefonul, opri aplicaţia de înregistrare care fusese pornită

cât fusese înăuntru şi o sună pe Beate.

— Am terminat la Ila, ai timp acum?

— Dau drumul la aparatul de cafea.

— Ah, n-ai…

— Eşti poliţistă, Katrine. Bei cafea de la aparat, bine?

— Ascultă, obişnuiam să mănânc la Café Sara în Torggata, iar tu ai nevoie să ieşi din laborator. Prânzul. Plătesc eu.

— Da, aşa e.

— Poftim?

— Am dat de ea.

— De cine?

— De Irja Jacobsen. E în viaţă. Cel puţin dacă ne grăbim.

Conveniră să se întâlnească în trei sferturi de oră şi încheiară

conversaţia. În vreme ce aştepta un taxi, Katrine derulă înregistrarea până

la final şi la strigătele repetate ale Ţestei Roşii.

— Valentin trăieşte. Valentin ucide. Valentin trăieşte. Valentin ucide.

— S-a trezit azi-dimineaţă, zise Anton Mittet în timp ce se grăbea pe coridor alături de Gunnar Hagen.

Silje se ridică de pe scaunul ei când îi văzu pe cei doi apropiindu-se.

— Poţi pleca, Silje, preiau eu, zise Anton.

— Dar schimbul este abia peste o oră.

— Am zis că poţi pleca. Ia-ţi liber.

Fata îi aruncă lui Anton o privire curioasă. Îl observă pe celălalt bărbat.

 86 

— Gunnar Hagen, se recomandă acesta, aplecându-se în faţă cu mâna întinsă. Şeful Serviciului de Investigaţii Criminale.

— Ştiu cine sunteţi, zise fata, strângându-i mâna. Silje Gravseng. Sper să lucrez pentru dumneavoastră într-o zi.

— Minunat, zise Hagen. Poţi începe prin a face ce ţi-a spus Anton.

Fata încuviinţă.

— Numele dumneavoastră e pe ordinul meu, aşa că bineînţeles că…

Anton o urmări cum îşi pune lucrurile în geantă.

— Apropo, asta e ultima mea zi de instruire practică. Acum trebuie să

încep să mă gândesc la examene, adăugă ea.

— Silje e studentă la poliţie, zise Anton.

— Studentă la Politihøyskole sau PHS, cum i se spune acum, preciză

Silje. Există ceva care nu îmi dă pace, Politioverbetjent.

— Da? rosti Hagen, schiţând un zâmbet la auzul cuvintelor lungi folosite de fată.