73
— Da?
— Nu există schimbări de adresă, plăţi fiscale, plăţi de securitate socială sau achiziţii de carduri de credit. Nu există călătorii sau apeluri telefonice pe mobil. Când are aşa de puţină activitate, o persoană intră de obicei într-una dintre cele două categorii majore. Cel mai des întâlnită
este aceea a persoanelor decedate. Însă eu am găsit ceva. Loterie. S-a înregistrat pentru un tichet de 20 de coroane.
— A jucat la loterie?
— Poate spera că i se va schimba norocul. Oricum, asta înseamnă că
face parte din a doua categorie.
— Anume?
— Cei care încearcă din toate puterile să nu fie găsiţi.
— Şi vrei să te ajut să o găseşti?
— Am ultima ei adresă cunoscută din Oslo şi adresa chioşcului unde a completat tichetul de loterie. Şi mai ştiu că era consumatoare de droguri.
— Bine, zise Beate. O să verific cu oamenii noştri sub acoperire.
— Mersi.
— Bine.
Pauză.
— Mai e ceva?
— Nu. Adică da. Ce crezi despre Singin’ in the Rain?
— Nu-mi plac filmele muzicale. De ce?
— Sufletele pereche sunt greu de găsit, nu crezi?
Beate chicoti.
— Adevărat. Hai să vorbim despre asta cândva.
Încheiară conversaţia.
Anton stătea pe scaun, cu braţele încrucişate, ascultând liniştea. Se uită
în lungul coridorului.
Mona era înăuntru cu pacientul şi în curând avea să iasă, cu zâmbetul ei obraznic. Poate o să-şi lase o mână pe umărul lui, apoi o să-l mângâie pe păr. Poate chiar un sărut frugal, să-l lase să-i simtă limba, care avea mereu gust de mentă, după care avea să dispară pe coridor. Dând provocator din fundul ei voluptuos. Poate că nu o făcea intenţionat, dar lui îi plăcea să creadă că da. Că ea îşi încorda muşchii, îşi mişca şoldurile, îşi arăta bunătăţile pentru el, Anton Mittet. Da, avea pentru ce să fie
74
recunoscător, cum se zice.
Se uită la ceas. În curând urma schimbarea de tură. Dădu să caşte când auzi un ţipăt.
Suficient de tare ca să sară în picioare. Deschise uşa la perete. Inspectă
camera de la stânga la dreapta şi constată că Mona şi pacientul erau singurele persoane dinăuntru.
Mona stătea lângă pat, cu gura larg deschisă. Nu-şi luase privirea de la pacient.
— Cumva a…? începu Anton, dar fără să termine întrebarea.
Auzi că pacientul era încă în viaţă. Sunetul monitorului cardiac era atât de intens – iar liniştea din jur era deplină – încât Anton putea auzi bipurile scurte şi regulate de pe coridor.
Degetele Monei se odihneau în punctul unde clavicula se întâlneşte cu sternul, punctul pe care Laura îl numea „groapa cu bijuterii” deoarece acolo stătea bijuteria, inima de aur pe care el i-o dăruise cu ocazia uneia dintre aniversările nunţii. Poate că ăla era şi locul în care se ridicau inimile reale ale femeilor când erau speriate, epuizate sau sufocate, căci Laura îşi punea degetele exact în acelaşi loc, care îi atrase lui Anton întreaga atenţie acum. Chiar şi atunci când Mona se uită zâmbind larg la el şi îi şopti, ca şi cum se temea să nu-l trezească pe pacient, cu cuvinte care păreau să vină de altundeva:
— A vorbit. A vorbit.
Katrine nu avu nevoie de mai mult de trei minute ca să pătrundă prin cunoscutele uşi secrete în sistemul poliţiei din Oslo, dar îi fu mai greu să
găsească înregistrările interviului din dosarul de viol de la hotelul Otta.
Digitalizarea impusă a tuturor înregistrărilor sonore şi video era în plină
