— Cum?

— Vrei să auzi o poveste mult mai interesantă decât cea cu care ai venit tu? Judas l-a regulat pe un tânăr şi au fost prinşi amândoi în curul gol, ca să zic aşa, de mamă. Din nefericire pentru Judas, băiatul încă se ascundea şi familia era una de bogătaşi conservatori. Aşa că Judas a fost raportat pentru viol. Judas! Care n-ar face rău nici unei muşte. Sau era un purice? Muscă, purice. Muscă. Purice. În fine, ce zici să preiei cazul ăla dacă primeşti un pont? Îţi pot povesti câteva lucruri despre ce a mai făcut flăcăul de atunci. Presupun că oferta de eliberare mai e valabilă?

Sunete de picioare de scaun frecate de podea. Zgomotul unui scaun căzând pe spate. Un clic şi apoi tăcere. Reportofonul fusese oprit.

Katrine rămase cu privirea pironită pe ecranul computerului. Observă

că se lăsase întunericul. Căpăţânile de peşte se răciseră.

— Da, da, da, rosti Anton Mittet. A vorbit!

Anton Mittet stătea pe coridor cu telefonul la ureche în vreme ce verifica legitimaţiile celor doi medici care sosiseră. Pe feţele lor se citea un amestec de surprindere şi iritare. Anton nu îi ţinea minte?

Anton le făcu semn cu mâna să treacă şi cei doi se grăbiră spre pacient.

— Dar ce a spus? întrebă Gunnar Hagen la telefon.

— Ea l-a auzit doar mormăind ceva, nu ce a spus.

— Acum e treaz?

— Nu, doar a mormăit ceva, după care a adormit din nou. Însă doctorii spun că s-ar putea trezi oricând.

— Înţeleg, zise Hagen. Ţine-mă la curent, bine? Sună la orice oră.

Oricând.

— Bine.

— Bun. Bun. Şi cei de la spital au ordin să mă contacteze, dar… da, în fine, ei au treburi mai urgente.

— Bineînţeles.

— Da, aşa e, nu?

— Da, aşa e.

— Da.

Anton ascultă tăcerea. Oare mai dorea să-i spună ceva Gunnar Hagen?

Şeful Serviciului de Investigaţii Criminale închise.

 79 

9

Katrine ateriza pe Gardermoen la ora nouă şi jumătate, se urcă în expresul de aeroport şi traversă întregul Oslo. Sau, mai exact, pe sub Oslo.

Locuise acolo, dar cele câteva imagini surprinse în fugă nu-i treziră

sentimente. Contururi şterse de cer. Creste joase, domoale, înzăpezite, peisaj rural îmblânzit. În trenul expres chipuri închise, lipsite de expresie, nimic din comunicarea spontană, lejeră dintre străini cu care era obişnuită

în Bergen. Apăru o eroare de semnalizare pe una dintre cele mai scumpe căi ferate din lume şi trenul se opri în tunelul întunecat ca smoala.

Îşi justificase cererea de a veni în Oslo prin faptul că existau trei dosare nerezolvate de viol în propriul district – Hordaland – care semănau oarecum cu cazurile în spatele cărora ar fi putut fi Valentin. Susţinuse că, dacă îl puteau învinui pe Valentin în acele dosare, atunci Kripos şi poliţia din Oslo ar fi primit un ajutor indirect în cazurile poliţiştilor ucişi.

— Şi de ce nu putem lăsa poliţia din Oslo să se descurce singură? o întrebase Knut Müller-Nilsen, şeful unităţii din Bergen a Serviciului de Investigaţii Criminale.

— Deoarece rata de rezolvare a infracţiunilor este acolo de 20,8%, în vreme ce rata noastră este de 40,1%.

Müller-Nilsen izbucnise în râs şi atunci Katrine ştiuse că biletul de avion era al ei.

Trenul se puse iar în mişcare cu o smucitură şi în vagon se auziră

oftaturi de uşurare, de iritare şi de disperare. Katrine coborî la staţia Sandvika şi luă un taxi către Eiksmarka.

Maşina opri în faţa clădirii din Jøssingveien 33 şi ea coborî în zloata cenuşie. În afară de zidul înalt din jurul clădirii din cărămidă roşie, puţine lucruri trădau faptul că Centrul de detenţie Ila adăpostea unii dintre cei mai periculoşi ucigaşi, traficanţi de droguri şi prădători sexuali din ţară.

Printre alţii. Statutul închisorii spunea că reprezenta o instituţie naţională

pentru deţinuţi de sex masculin care… „aveau nevoie de ajutor special”.

Ajutor ca să nu evadeze. Ajutor ca să nu mai mutileze şi alte fiinţe.

Ajutor legat de ceea ce sociologii şi criminologii credeau, din cine ştie ce motiv, că e o dorinţă pe care întreaga specie o împărtăşeşte: să fie oameni buni, să contribuie în societate, să funcţioneze în cadrul acesteia.

 80 

Katrine petrecuse destul timp în spitalul de psihiatrie din Bergen ca să

ştie că, de regulă, nici măcar devianţii necertaţi cu legea nu erau interesaţi de buna stare a societăţii şi nu cunoscuseră altă companie decât cea a propriei persoane şi a demonilor care îi măcinau, aşa că nu doreau decât să fie lăsaţi în pace. Ceea ce nu însemna neapărat că doreau să-i lase pe alţii în pace.

Katrine trecu prin controalele de securitate, arătă legitimaţia şi permisul primit prin e-mail şi fu condusă la recepţie.

Acolo, un ofiţer al închisorii o aştepta cu picioarele desfăcute, braţele încrucişate la piept şi cheile zornăind la centură. Cu o mutră prefăcut încrezătoare, deoarece vizitatorul era poliţist, adică făcea parte din casta supremă în termeni de lege şi ordine, şi atunci avea parte de tratament special din partea ofiţerilor închisorii, paznicilor şi chiar a celor care se ocupau de parcare.

Katrine se comportă ca de obicei în astfel de situaţii: fu mai politicoasă

şi mai amabilă decât era firea ei.

— Bun-venit în canalizare, zise paznicul închisorii cu o expresie pe care Katrine era convinsă că omul n-o utiliza în cazul clientelei standard, dar pe care o pregătise cu atenţie, o expresie care indica un amestec adecvat de umor negru şi cinism realist faţă de slujba lui.

Imaginea nu e chiar nepotrivită, îşi zise Katrine, în timp ce era condusă

de-a lungul coridoarelor închisorii. Sau poate că era mai potrivit să fi spus măruntaiele sistemului. Locul unde aparatul digestiv al legii digera indivizi găsiţi vinovaţi şi îi transforma într-o masă informă, urât mirositoare, de culoare maro, care la un moment dat trebuia eliberată. Toate uşile erau închise şi coridoarele pustii.