— Lønn.
Vocea era ascuţită, aproape copilărească. Iar răspunsul nu dezvăluia mai mult decât era necesar. În Norvegia, a răspunde cu numele de familie nu implica oare că exista o familie mai numeroasă şi că trebuia să specifici cu care Lønn doreai să vorbeşti? Oricum, în acest caz, Lønn erau doar Beate Lønn văduva şi fiul ei.
— Sunt Katrine.
— Katrine! Nu ne-am auzit de multă vreme. Ce mai faci?
— Mă uit la televizor. Tu?
— Iau bătaie la Monopoly de la junior. Mâncăm ceva lejer. Pizza.
Katrine îşi scotoci creierul. Ce vârstă avea fiul ei acum? Oricum, era destul de mare ca s-o bată pe maică-sa la Monopoly. O altă aducere aminte a modului îngrozitor de rapid în care trecea timpul. Katrine dădu să spună că şi ea mânca ceva lejer. Căpăţâni de cod. Dar îşi aminti că
devenise un clişeu în rândul femeilor, mai degrabă ironic, o frază
cvasideprimantă pe care cele singure o foloseau în loc să spună adevărul: că nu credea că poate trăi fără libertate totală. De-a lungul anilor, se gândise uneori s-o sune pe Beate doar pentru o şuetă. Cum avea cu Harry.
Ea şi Beate erau amândouă ofiţeri de poliţie de treizeci şi ceva de ani, crescuseră cu taţi poliţişti, aveau o inteligenţă peste medie, erau realiste fără să-şi facă iluzii şi nu nutreau dorinţa de a fi salvate de un prinţ pe un armăsar alb. Mă rog, poate că ar fi acceptat armăsarul, dacă le ducea unde doreau ele să ajungă.
Puteau avea multe de discutat.
Numai că ea nu se hotărâse niciodată să sune. În afară de cazul în care era o chestiune de serviciu, bineînţeles.
Semănau şi din acest punct de vedere.
— Te sun în legătură cu un oarecare Valentin Gjertsen, zise Katrine.
Decedat, autor de infracţiuni sexuale. Ştii ceva de el?
— Stai aşa, răspunse Beate.
Katrine auzi degetele tastând cu frenezie şi îşi notă un alt lucru pe care îl aveau în comun: erau mereu online.
— Ah, el, zise Beate. L-am văzut de câteva ori.
Katrine îşi dădu seama că Beate avea poza individului pe ecran. Se spunea că girusul fusiform al lui Beate Lønn, adică acea parte a creierului
72
care recunoaşte chipurile, conţinea toate feţele întâlnite de ea în cursul vieţii. Fusese examinată de neurologi, deoarece era una dintre cele 30 de persoane din lume cunoscute a avea o astfel de capacitate.
— A fost interogat în legătură cu cazurile Tryvann şi Maridalen, zise Katrine.
— Da, îmi amintesc vag. Dar parcă ţin minte că avea alibiuri pentru ambele cazuri.
— Una dintre persoanele din casa în care locuia a jurat că el fusese acasă în nopţile cu pricina. Mă întreb dacă i-ai luat ADN-ul?
— Nu-mi imaginez de ce am fi făcut asta dacă avea alibi. Pe atunci analiza ADN era o procedură complicată şi scumpă. În cel mai bun caz se efectua pentru suspecţii principali şi doar dacă nu dispuneam de alte probe.
— Ştiu, dar după ce ai obţinut propriul departament de testare în cadrul Institutului, tu ai început verificarea ADN în cazurile vechi şi nerezolvate, nu?
— Da, aşa e, dar în realitate nu au existat urme biologice în cele două
cazuri. Iar dacă nu cumva greşesc, Valentin Gjertsen şi-a primit pedeapsa, ba chiar cu dobândă.
— Da?
— Da, a fost omorât.
— Ştiam că a murit, dar nu că…
— Da, aşa e. Când îşi ispăşea sentinţa la Ila. A fost descoperit în celulă, omorât în bătaie. Deţinuţilor nu le plac violatorii de copii. Vinovaţii n-au fost niciodată prinşi. Nu sunt sigură că a încercat cineva să afle cine sunt, oricum.
Tăcere.
— Îmi pare rău că nu ţi-am fost de ajutor, zise Beate. Iar puştiul mă
pune să joc încearcă-ţi norocul acum, aşa că…
— Să sperăm că se iveşte, rosti Katrine.
— Ce anume?
— Norocul.
— Exact.
— Un ultim lucru. Aş vrea să am o discuţie cu Irja Jacobsen, femeia care i-a oferit alibiul lui Valentin. E trecută la persoane dispărute. Dar am făcut nişte cercetări.
