roşiatică; după care individul zâmbi şi mai larg şi făcu un gest ca un soi de salut.

— Valentin a avut pe cineva cu care să poată vorbi? întrebă Katrine, în vreme ce ofiţerul descuia uşa celulei.

— Jonas Johansen.

 83 

— Tipul căruia i se spunea Judas?

— Da. A făcut închisoare pentru că a violat un bărbat. Nu mai sunt mulţi ca el pe aici.

— Unde e acum?

— A evadat.

— Cum?

— Nu ştim.

— Nu ştiţi?

— Uitaţi ce e, aici sunt mulţi indivizi răi, dar noi nu suntem o unitate de maximă securitate. În clădirea asta avem oameni cu sentinţe reduse. Au existat multe circumstanţe atenuante legate de verdictul primit de Judas.

Iar Valentin era aici doar pentru tentativă de viol. Cei care comit fapte în serie sunt ţinuţi altundeva. Aşa că nu irosim resurse cu paza celor de aici.

Avem un apel în fiecare dimineaţă, iar când lipseşte cineva, toată lumea trebuie să se întoarcă în celule ca să descoperim cine lipseşte. Dar dacă

numărul final este acelaşi, lucrurile merg mai departe în rutina lor. Aşa am descoperit că Johansen a dispărut şi am raportat poliţiei. Nu m-am mai gândit la povestea asta decât mai târziu, când ne-am trezit pe cap cu celălalt caz.

— Vă referiţi la…

— Da, la omorârea lui Valentin.

— Deci Judas nu era aici când s-a întâmplat?

— Corect.

— Cine credeţi că l-ar fi putut omorî?

— Habar n-am.

Katrine încuviinţă. Răspunsul venise prea rapid şi era prea plat.

— Promit că povestea asta rămâne între noi. Vă întreb cine credeţi că l-a omorât pe Valentin?

Ofiţerul îşi supse dinţii, cercetând-o atent pe Katrine. Ca şi când ar fi verificat dacă nu ratase ceva la prima inspecţie vizuală.

— Erau mulţi indivizi care îl urau şi se temeau de Valentin. Unii poate că şi-au dat seama că aveau să fie ori ei, ori el – era însetat de răzbunare.

Individul care l-a omorât în mod cert avea şi el aceeaşi sete de răzbunare.

Valentin era… cum să spun?

Katrine urmări cum mărul lui Adam se ridică şi coboară pe gâtul omului, deasupra gulerului uniformei.

 84 

— Trupul i-a fost făcut zob. N-am văzut niciodată aşa ceva.

— Poate că a fost lovit cu un instrument contondent?

— Nu ştiu nimic despre asta, dar în mod clar a fost desfigurat în bătaie.

Faţa lui era măcelărită. Dacă n-ar fi existat acel tatuaj oribil pe pieptul lui, nu cred că am fi fost în stare să-l identificăm. Nu sunt un tip din cale afară

de sensibil, dar după aia am avut nişte coşmaruri îngrozitoare.

— Ce fel de tatuaj era?

— Ce fel?

— Da, ce… La ce se referea tatuajul?

Katrine îşi dădu seama că începea să iasă din rolul ofiţerului de poliţie amabil, aşa că se reculese, ca să nu-şi dezvăluie iritarea.

— Păi cine ştie? Era o faţă. Oribilă. Lăţită în părţi. Ca şi cum înţepenise pe piele şi se chinuia să evadeze de acolo.

Katrine dădu încet din cap.

— Nu putea evada de pe trupul de care era prins?

— Da, asta e, da. Ştiţi…

— Nu, replică Katrine. Dar cunosc senzaţia, îşi zise ea. Şi nu l-aţi mai găsit niciodată pe acest Judas?

— Voi nu l-aţi mai găsit pe Judas.

— Aşa e. De ce credeţi că noi nu am reuşit?

Ofiţerul ridică din umeri.

— De unde să ştiu eu? Ştiu, însă, că Judas nu e o prioritate pentru voi.

Aşa cum am spus, au existat circumstanţe atenuante, iar riscul repetării faptei era minim. Şi-ar fi ispăşit în scurtă vreme pedeapsa, dar probabil că

pe idiot l-a apucat febra.

Katrine aprobă. Febra eliberării. Se apropie data, deţinutul începe să se gândească la libertate şi brusc senzaţia de a continua să stea închis, fie şi pentru încă o zi, devine insuportabilă.