— Omul ăsta legendar care a lucrat pentru dumneavoastră, Harry Hole.

Se spune că nu a comis nici măcar o eroare. A rezolvat toate cazurile anchetate. E adevărat?

Anton interveni tuşind în semn de avertisment şi se uită la Silje, dar fata îl ignoră.

Zâmbetul lui Hagen se lăţi.

— În primul rând, poţi să ai cazuri nerezolvate pe conştiinţă fără ca asta să însemne că ai comis o eroare?

Silje Gravseng nu răspunse.

— În ce-l priveşte pe Harry şi cazurile lui nerezolvate… În fine, probabil că aşa e. Dar depinde cum priveşti lucrurile.

— Cum priveşti lucrurile?

— S-a întors din Hong Kong ca să ancheteze o crimă pentru care fusese arestat fiul prietenei lui. Şi chiar dacă a reuşit să-l elibereze pe Oleg, când altcineva a mărturisit comiterea crimei, uciderea lui Gusto Hanssen nu a fost niciodată rezolvată cu adevărat. Oricum, nu la nivel oficial.

— Mulţumesc, zise Silje cu un zâmbet fugar.

— Mult noroc în carieră, îi ură Gunnar Hagen.

O urmări cum se îndepărtează de-a lungul coridorului. Nu atât deoarece bărbaţilor le place mereu să se uite după femei tinere şi atrăgătoare, cât pentru a întârzia cu câteva secunde ce urmează, îşi zise

 87 

Anton. Observase starea de nelinişte a şefului Serviciului de Investigaţii Criminale.

După aceea Hagen se răsuci spre uşa închisă. Îşi încheie haina. Se legănă pe călcâie, ca un jucător de tenis care aşteaptă serviciul adversarului.

— Păi să intru, atunci.

— Da, eu stau de pază, replică Anton.

— Bine.

Pe la jumătatea mesei de prânz, Beate o întrebă pe Katrine dacă ea şi Harry făcuseră sex atunci.

La începutul mesei, Beate explicase cum unul dintre poliţiştii sub acoperire recunoscuse poza femeii care oferise alibiurile false, Irja Jacobsen. Omul spusese că, în general, ea stătea mai tot timpul în casa de lângă piaţa Alexander Kiellands, clădire pe care poliţia o supraveghea deoarece acolo se vindeau amfetamine. Însă poliţiştii nu erau interesaţi de Irja, căci nu făcea trafic, ci, în cel mai rău caz, era client.

După aceea, conversaţia lor se îndreptase spre muncă şi viaţa privată, către zilele bune de demult. Katrine protestase de ochii lumii când Beate susţinuse că jumătate din bărbaţii din Serviciul de Investigaţii Criminale întorceau capul după ea când străbătea coridoarele. În acelaşi timp, Katrine se gândise că aşa se puneau femeile una în locul celeilalte, subliniind cât de frumoase fuseseră. Mai ales dacă ele însele nu erau o mare frumuseţe. Katrine fusese discretă, loială, muncitoare, o fiinţă care nu apelase niciodată la tactici murdare. Însă ceva se schimbase în mod cert. Poate că de vină era paharul cu vin alb pe care şi-l îngăduiseră

amândouă. În orice caz, nu stătea în firea lui Beate să pună întrebări directe şi personale precum cea de acum.

Katrine se bucură că avea gura atât de plină cu mâncare încât nu reuşi decât să clatine din cap.

— Însă, bine, zise ea după ce înghiţi, recunosc că mi-a trecut prin minte. Harry a zis vreodată ceva?

— Harry îmi povestea multe lucruri, răspunse Beate, ridicând paharul ca să soarbă ultimele picături de vin. Mă întrebam dacă a minţit atunci când a negat că tu şi cu el…

Katrine îi făcu semn ospătarului să aducă nota de plată.

 88 

— De ce ai crezut că noi doi am fi putut fi împreună?

— Am văzut cum vă uitaţi unul la celălalt. Am auzit cum vă vorbeaţi.

— Harry şi cu mine ne băteam, Beate!

— La asta m-am referit.

Katrine râse.

— Dar tu şi cu Harry?

— Imposibil. Un prieten prea bun. După aia m-am cuplat cu Halvorsen, bineînţeles…

Katrine dădu din cap. Partenerul lui Harry, un detectiv tânăr din Steinkjer. Halvorsen era tatăl băiatului lui Beate şi fusese ulterior ucis la datorie.

Pauză.

— Ce e?

Katrine ridică din umeri. Îşi scoase telefonul şi dădu drumul ultimei părţi din înregistrare.

— Sunt mulţi nebuni la Ila, rosti Beate.

— Am făcut şi eu un pic de psihiatrie, aşa că ştiu ce e nebunia. Mă

întreb însă cum de ştia tipul că sunt acolo din pricina lui Valentin.

Anton Mittet stătea pe un scaun şi se uita la Mona, care venea spre el.

Se bucura de privelişte. Se gândea că era una dintre ultimele ocazii de a o vedea.

Ea îi zâmbi încă de la distanţă. Se duse drept spre el. Anton o privi cum pune un picior în faţa celuilalt, ca şi cum ar fi mers pe o linie dreaptă

imaginară. Poate că aşa mergea ea de obicei. Sau poate că mergea aşa pentru el. După care ea ajunse lângă el, uitându-se automat în spate ca să

vadă dacă nu vine cineva, îşi plimbă mâna prin părul lui. Fără să se ridice, Anton îi îmbrăţişă coapsele cu braţele şi se uită în sus la ea.

— Ei bine? Eşti şi în schimbul ăsta?

— Da, răspunse ea. I-am dat drumul lui Altman. A fost realocat la oncologie.