— Şi de ce nu putem lăsa poliţia din Oslo să se descurce singură? o întrebase Knut Müller-Nilsen, şeful unităţii din Bergen a Serviciului de Investigaţii Criminale.
— Deoarece rata de rezolvare a infracţiunilor este acolo de 20,8%, în vreme ce rata noastră este de 40,1%.
Müller-Nilsen izbucnise în râs şi atunci Katrine ştiuse că biletul de avion era al ei.
Trenul se puse iar în mişcare cu o smucitură şi în vagon se auziră
oftaturi de uşurare, de iritare şi de disperare. Katrine coborî la staţia Sandvika şi luă un taxi către Eiksmarka.
Maşina opri în faţa clădirii din Jøssingveien 33 şi ea coborî în zloata cenuşie. În afară de zidul înalt din jurul clădirii din cărămidă roşie, puţine lucruri trădau faptul că Centrul de detenţie Ila adăpostea unii dintre cei mai periculoşi ucigaşi, traficanţi de droguri şi prădători sexuali din ţară.
Printre alţii. Statutul închisorii spunea că reprezenta o instituţie naţională
pentru deţinuţi de sex masculin care… „aveau nevoie de ajutor special”.
Ajutor ca să nu evadeze. Ajutor ca să nu mai mutileze şi alte fiinţe.
Ajutor legat de ceea ce sociologii şi criminologii credeau, din cine ştie ce motiv, că e o dorinţă pe care întreaga specie o împărtăşeşte: să fie oameni buni, să contribuie în societate, să funcţioneze în cadrul acesteia.
80
Katrine petrecuse destul timp în spitalul de psihiatrie din Bergen ca să
ştie că, de regulă, nici măcar devianţii necertaţi cu legea nu erau interesaţi de buna stare a societăţii şi nu cunoscuseră altă companie decât cea a propriei persoane şi a demonilor care îi măcinau, aşa că nu doreau decât să fie lăsaţi în pace. Ceea ce nu însemna neapărat că doreau să-i lase pe alţii în pace.
Katrine trecu prin controalele de securitate, arătă legitimaţia şi permisul primit prin e-mail şi fu condusă la recepţie.
Acolo, un ofiţer al închisorii o aştepta cu picioarele desfăcute, braţele încrucişate la piept şi cheile zornăind la centură. Cu o mutră prefăcut încrezătoare, deoarece vizitatorul era poliţist, adică făcea parte din casta supremă în termeni de lege şi ordine, şi atunci avea parte de tratament special din partea ofiţerilor închisorii, paznicilor şi chiar a celor care se ocupau de parcare.
Katrine se comportă ca de obicei în astfel de situaţii: fu mai politicoasă
şi mai amabilă decât era firea ei.
— Bun-venit în canalizare, zise paznicul închisorii cu o expresie pe care Katrine era convinsă că omul n-o utiliza în cazul clientelei standard, dar pe care o pregătise cu atenţie, o expresie care indica un amestec adecvat de umor negru şi cinism realist faţă de slujba lui.
Imaginea nu e chiar nepotrivită, îşi zise Katrine, în timp ce era condusă
de-a lungul coridoarelor închisorii. Sau poate că era mai potrivit să fi spus măruntaiele sistemului. Locul unde aparatul digestiv al legii digera indivizi găsiţi vinovaţi şi îi transforma într-o masă informă, urât mirositoare, de culoare maro, care la un moment dat trebuia eliberată. Toate uşile erau închise şi coridoarele pustii.
— Sectorul perverşilor, anunţă ofiţerul, deschizând o uşă de fier de la capătul coridorului.
— Deci au un sector al lor?
— Da. Dacă toţi vinovaţii de fapte de natură sexuală sunt într-un singur sector, sunt şanse mai mici ca vecinii lor să le facă felul.
— Să le facă felul? rosti Katrine, mimând surprinderea.
— Da. Violatorii sunt urâţi aici la fel de mult ca în restul societăţii. Dacă
nu cumva mai tare. Şi aici avem ucigaşi cu un control de sine mai scăzut decât al dumitale sau al meu. Aşa că, într-o zi proastă…
Paznicul îşi trecu o cheie de-a latul gâtului cu un gest dramatic.
81
— Sunt omorâţi? exclamă Katrine, cu groază în voce, întrebându-se pentru o secundă dacă nu mersese prea departe.
Numai că ofiţerul nu păru să observe.
— Mă rog, poate nu chiar omorâţi. Însă plătesc. Mereu apar perverşi cu braţe sau picioare rupte. Spunând că au căzut pe scări sau au alunecat la duş. Nu pot face tam-tam, nu?
Ofiţerul încuie uşa în urma lor şi adulmecă aerul.
— Simţiţi? Miros de spermă pe radiatoare fierbinţi. Se usucă imediat.
Mirosul pare să se impregneze în metal şi e imposibil de eliminat. Pute a carne arsă, nu?
— Homunculi, rosti Katrine, inhalând.
Nu simţea decât miros de pereţi proaspăt vopsiţi.
— Cum?
— În anii 1600, oamenii credeau că sperma conţinea oameni minusculi, homunculi.
Observând încruntarea ofiţerului, îşi dădu seama că se arătase tupeistă
şi că ar fi trebuit să se prefacă şocată.
