— Nu e chiar aşa de bizar că a dispărut de pe faţa pământului. De fapt, el chiar a dispărut de pe faţa pământului, cred.
— Vrei să spui…?
— Că e mort, da. Apare în negru şi alb în registrul naţional. Îmi cer scuze pentru această prostie venită din Bergen. De ruşine mă voi duce acasă şi voi mânca nişte capete de peşte.
Când aşeză la loc receptorul, afară deja ploua.
Anton Mittet îşi ridică privirea din ceaşca de cafea când Gunnar Hagen dădu buzna în cantina aproape pustie de la etajul şase al sediului central al poliţiei. Anton se uita de ceva vreme afară. Gândindu-se. La cum ar fi
69
putut să fie. Şi reflectând asupra faptului că încetase să se mai gândească
la cum ar fi putut să fie. Poate că asta însemna să îmbătrâneşti. Jucase cărţile pe care le primise, le văzuse pe toate. Altele noi nu mai primea. Ca atare, nu-i mai rămânea decât să joace cărţile pe care le avea cât de bine putea. Şi să viseze la cărţile care i s-ar fi putut da.
— Scuze că am întârziat, Anton, rosti Gunnar Hagen, trântindu-se pe scaunul din faţa acestuia. Un apel idiot din Bergen. Cum îţi merge?
Anton ridică din umeri.
— Nu m-am oprit din lucru. Mă uit la tinerii în ascensiune care trec pe lângă mine. Încerc să le dau ceva sfaturi, dar ei nu văd niciun motiv să
asculte de un om de vârstă mijlocie care n-a reuşit. Par să creadă că viaţa întinde un covor roşu doar pentru ei.
— Şi acasă? întrebă Hagen.
Anton ridică iar din umeri.
— Bine. Nevasta bombăne că muncesc prea mult. Dar când sunt acasă
bombăne la fel de mult. Ţi se pare cunoscut?
Hagen scoase un sunet care putea însemna orice dorea ascultătorul.
— Mai ţii minte ziua când te-ai căsătorit?
— Da, răspunse Hagen, aruncând o privire discretă la ceas.
Nu fiindcă nu ştia ce oră era, dar ca să-i dea lui Anton un indiciu.
— Cel mai rău lucru e că o iei cu adevărat în serios când stai acolo şi zici
„da” pentru totdeauna.
Anton râse sec şi clătină din cap.
— Ai vrut să discuţi ceva anume cu mine? întrebă Hagen.
Anton îşi plimbă degetul arătător peste nas.
— Da. Noaptea trecută, când eram la datorie, a venit un asistent acolo.
Părea un pic ciudat. Nu ştiu exact ce era, dar ştii bine că mârţoagele bătrâne ca noi sesizează astfel de lucruri. Aşa că l-am verificat. A reieşit că
a fost implicat într-un caz de crimă cu câţiva ani în urmă. A fost eliberat şi eliminat de pe lista suspecţilor. Însă, totuşi…
— Înţeleg.
— Mi-am zis că e cel mai bine să discut cu tine despre asta. Ai putea vorbi cu conducerea spitalului. Poate ca să-l mute discret în altă parte.
— O să am grijă de chestiune.
— Mersi.
— Eu îţi mulţumesc. Bine lucrat, Anton.
70
Anton Mittet făcu o plecăciune pe jumătate. Era bucuros să-l audă pe Hagen mulţumindu-i. Bucuros deoarece şeful cu alură de călugăr de la Serviciul de Investigaţii Criminale era singurul om din poliţie faţă de care simţea un soi de recunoştinţă. Hagen fusese cel care-i salvase pielea lui Anton după Caz. Îl sunase pe comisarul din Drammen şi îi spusese că erau prea duri cu Anton şi că, dacă nu mai aveau nevoie de experienţa lui acolo, atunci ar fi utilă la sediul central al poliţiei din Oslo. Şi exact aşa se petrecuseră lucrurile. Anton lucrase la etajul întâi în Grønland, dar continuase să locuiască în Drammen, ca o condiţie pusă de Laura. Iar când Anton Mittet prinse liftul în coborâre către etajul întâi, simţi că are pasul mai sprinten, spatele mai drept şi chiar un zâmbet pe buze. Şi mai simţi, chiar aşa, că tot ce trăia putea fi începutul a ceva bun. Avea să cumpere nişte flori pentru… Se gândi. Pentru Laura.
Katrine privea pe fereastră în vreme ce formă numărul. Apartamentul ei se găsea la nivelul pe care norvegienii îl numeau hochparter. Era suficient de sus încât să nu-i vadă pe oamenii care treceau pe stradă, dar suficient de jos ca să le vadă vârfurile umbrelelor deschise. Iar în spatele picăturilor de ploaie care cădeau pe pervaz în vântul care bătea în rafale, putea vedea podul Puddefjord, care lega oraşul de o gaură în munte pe partea dinspre Laksevåg. În acea clipă însă, ea se uita la ecranul TV cu diagonala de 127 cm, unde un profesor de chimie, victimă a cancerului, prepara metamfetamină. Un spectacol pe care ea îl credea ciudat de antrenant. Îşi cumpărase televizorul conform sloganului personal: De ce să
aibă burlacii cele mai mari televizoare? Îşi aranjase DVD-urile sub playerul Marantz pe categorii conform unor criterii total subiective. Locul unu şi doi, cele mai depărtate spre stânga pe raftul de clasici, erau ocupate de Sunset Boulevard şi Singin’ in the Rain, în vreme ce filmele mai recente de dedesubt aveau un lider nou şi surprinzător: Toy Story 3. Al treilea raft era dedicat CD-urilor pe care, din motive sentimentale, nu le donase Armatei Salvării, chiar dacă le copiase în computer. Avea gusturi muzicale limitate: exclusiv glam rock şi pop progresiv, preferabil britanic şi adesea în variantă androgină: David Bowie, Sparks, Mott the Hoople, Steve Harley, Marc Bolan, Small Faces, Roxy Music, cu Suede drept capăt de linie contemporană. Profesorul de chimie juca acum într-una dintre scenele lui obişnuite de tip ceartă-cu-nevasta. Katrine puse playerul DVD pe fast
71
forward în timp ce o apela pe Beate.
