— Începe cu a şi se termină în i.

Pauză scurtă.

— Cum poţi să-mi spui aşa, deodată, că ai un alibi pentru noaptea aia, Valentin? A trecut destulă vreme de atunci.

— Pentru că m-am gândit la alibi când mi-a povestit el. M-am gândit ce făceam în acele momente.

— Cine ţi-a spus ce anume?

— Tipul care a violat-o pe fată.

Pauză lungă.

— Te joci cu noi, Valentin?

— Tu ce crezi, ofiţer Zachrisson?

— Ce te face să crezi că ăsta e numele meu?

— Snarliveien 41. Am dreptate?

Altă pauză. Din nou râsete şi vocea lui Valentin:

— În ciorba ta, asta era. Arăţi ca şi cum cineva s-a pişat în ciorba ta.

— Unde ai aflat despre viol?

— Asta e o închisoare pentru perverşi, ce crezi că discutăm între noi?

Mersi că mi-ai spus şi mie, e o vorbă de-aici. Tipul nu credea că trădează

prea multe, dar am citit ziarele şi ţin minte bine cazul.

— Deci cine a fost, Valentin?

— Deci când va fi, Zachrisson?

— Când?

— Când pot conta că mi se dă drumul dacă ciripesc?

Katrine simţi nevoia să dea înainte, să treacă de pauzele repetate.

— Mă întorc în scurtă vreme.

Un scaun scârţâi. O uşă fu închisă cu blândeţe.

Katrine aşteptă. Îl auzi pe individ inspirând şi expirând. Simţi ceva bizar.

Avea şi ea dificultăţi de respiraţie. Ca şi cum respiraţia lui din difuzoare îi fura aerul din living.

 77 

Poliţistul lipsi doar câteva minute, dar Katrine avu impresia că trecuse o jumătate de oră.

— Bine, rosti el, cu scaunul repetând scârţâitul.

— Ai fost rapid. Şi va fi comutată şi sentinţa mea?

— Ştii că nu suntem responsabili de sentinţe, Valentin. Dar o să

discutăm cu un judecător, bine? Deci cine e alibiul tău şi cine a violat-o pe fată?

— Am stat acasă toată noaptea. Am stat cu proprietăreasa mea şi, în afară de cazul în care suferă de Alzheimer, ea o să confirme.

— Cum se face că îţi aminteşti aşa de bine?

— Am eu o chestie cu notarea datelor violurilor. Dacă nu-l găsiţi pe norocos imediat, ştiu că mai devreme sau mai târziu mă veţi întreba unde eram eu.

— Înţeleg. Iar acum întrebarea de un milion de dolari. Cine a făcut-o?

Răspunsul veni articulat lent şi cu o dicţie exagerat de precisă:

— Ju-das Jo-hansen. O veche cunoştinţă a poliţiei, cum se zice.

— Judas Johansen?

— Lucrezi la Vicii şi nu recunoşti numele unui violator celebru, Zachrisson?

Sunet de picioare târşâite.

— Ce te face să crezi că nu recunosc numele?

— Expresia de pe faţa ta e plată, Zachrisson. Johansen este cel mai mare violator după… în fine, după mine. Iar înăuntrul lui există un ucigaş.

El nu ştie asta încă, dar e doar o chestiune de timp până se trezeşte ucigaşul din el, crede-mă.

Katrine îşi imagină că aude falca poliţistului căscându-se larg. Avu impresia că aude pulsul lui accelerând, sudoarea scurgându-i-se de pe sprâncene în încercarea de a-şi stăpâni emoţia şi nervii acum, când ştia că

se apropie de momentul decisiv, de marea izbândă, de pana de la pălăria detectivului.

— Cum, cum… îngăimă Zachrisson.

Fu întrerupt de un sunet ca un vuiet distorsionat de difuzoare, pe care în cele din urmă Katrine îl descifră ca fiind un hohot de râs. Râsetul lui Valentin. Vuietul ascuţit se transformă treptat în oftaturi lungi.

— Fac mişto de tine, Zachrisson. Judas Johansen e poponar. E în celula de alături.

 78 