Ståle îl privi pe bărbat. Văzuse recent secvenţe dintr-un serial TV în care poliţiştii interpretau vieţile emoţionale ale oamenilor: limbajul corpului era în regulă, însă vocile îi trădau.
Muşchii coardelor vocale şi ai gâtului sunt atât de fin acordaţi, încât pot genera unde sonore sub formă de cuvinte inteligibile. Când ţinuse cursuri la Academia de Poliţie, Ståle le atrăsese mereu atenţia studenţilor asupra acestui miracol în sine. Şi le-a spus că există un instrument şi mai sensibil
– urechea umană. Care nu doar că poate transforma undele sonore în vocale şi consoane, ci dezvăluie temperatura corpului vorbitorului, nivelul său de încordare şi sentimentele. În interviuri e mai important să asculţi decât să priveşti. Un ton puţin ridicat sau un tremur aproape imperceptibil al vocii sunt semnale mai importante decât braţele încrucişate, pumnii încleştaţi, mărimea pupilelor şi toţi ceilalţi factori cărora noua generaţie de psihologi le acordă atâta importanţă, dar care, din experienţa lui Ståle, generează mai des confuzie şi îi conduc pe detectivi pe piste eronate. Era adevărat că pacientul din faţa lui înjura, însă presiunea exercitată de sunete asupra timpanelor lui Ståle îi spunea că acesta era în stare de
58
alertă şi furios. În mod normal, aşa ceva nu avea cum să îngrijoreze un psiholog experimentat. Din contră, emoţiile puternice adesea semnificau o eliberare. Însă problema cu pacientul de acum era că lucrurile veneau într-o ordine greşită. Chiar şi după câteva luni de şedinţe regulate de terapie, Ståle nu ajunsese la o conexiune, iar între el şi pacient nu existau apropiere şi încredere. De fapt, toate acele şedinţe fuseseră atât de neproductive, încât Ståle se gândise să-i sugereze să întrerupă
tratamentul şi poate să-i recomande alt terapeut. Furia manifestată într-o atmosferă altfel sigură era bună, dar în cazul de faţă putea însemna că
pacientul se închidea şi mai mult şi săpa un şanţ de izolare şi mai adânc în jurul lui.
Ståle oftă. În mod evident luase decizia greşită, însă acum era prea târziu, aşa că decise să meargă mai departe.
— Paul…
Sprâncenele atent îngrijite şi cele două cicatrici discrete de sub bărbia pacientului, care sugerau un lifting facial, îi permiseseră lui Ståle să-l încadreze pe individ în primele zece minute ale primei lor întâlniri.
— Homosexualitatea reprimată este foarte normală, chiar şi în societatea noastră aparent tolerantă.
Aune se uită cu atenţie la pacient în căutarea unei reacţii.
— Eu sunt adesea consultat de poliţie, iar un ofiţer mi-a mărturisit că
era foarte deschis în privinţa propriei homosexualităţi în viaţa lui privată, dar nu se putea deschide la lucru, deoarece ar fi încremenit. L-am întrebat dacă era aşa de sigur de asta. Opresiunea vine adesea din aşteptările autoimpuse şi din aşteptările pe care credem că le au ceilalţi. Mai ales cei mai apropiaţi, prietenii şi colegii.
Se opri.
Nu observă nicio lărgire a pupilelor pacientului, nicio colorare a tenului, niciun fel de rezistenţă opusă privirii lui, niciun fel de gest evaziv al corpului. Din contră, pe buzele lui subţiri apăru un mic zâmbet dispreţuitor. Însă, spre surprinderea lui, Ståle Aune observă că îi crescuse temperatura propriilor obraji. Doamne, cât îl mai ura! Cum mai ura slujba asta.
— Şi poliţistul ţi-a urmat sfatul?
— Timpul a expirat, anunţă Ståle, fără a se uita la ceas.
— Sunt curios, Aune.
59
— Iar eu am depus un jurământ de confidenţialitate.
— Atunci hai să-i spunem X. Văd pe faţa ta că nu ţi-a plăcut întrebarea.
Ţi-a urmat sfatul şi rezultatul a fost nefavorabil, nu-i aşa?
Paul zâmbi. Aune oftă.
— X a mers prea departe, a interpretat greşit o conjunctură şi a încercat să-şi sărute un coleg la toaletă. Şi a încremenit. Ideea e că
rezultatul putea fi bun. Vrei măcar să te gândeşti la această chestiune pentru data viitoare?
— Dar eu nu sunt homo.
Paul îşi ridică o mână spre gât, după care o coborî la loc.
Ståle Aune încuviinţă.
— Pe săptămâna viitoare, la aceeaşi oră?
— Nu ştiu. Eu nu sunt mai bine, nu?
— Lucrurile înaintează încet, dar sunt progrese, răspunse Ståle.
Răspunsul îi venise din acelaşi automatism ca gestul pacientului de a-şi duce mâna la cravată.
— Da, ai mai spus asta de câteva ori. Dar eu am senzaţia că plătesc degeaba. Şi că tu eşti la fel de inutil ca detectivii ăia care nu sunt în stare să pună mâna pe un nenorocit de criminal în serie şi violator…
Ståle observă cu oarecare uimire că vocea pacientului era acum mai joasă. Mai calmă. Vocea şi limbajul corpului comunicau cu totul altceva decât cuvintele. Pus pe pilot automat, creierul lui Ståle începuse deja să
analizeze de ce pacientul folosise exact acel exemplu, însă răspunsul era atât de evident că nu trebuia să sape prea adânc. Ziarele care zăceau pe biroul lui Ståle încă din toamnă. Fuseseră mereu deschise la pagina unde erau descrise crimele comise asupra poliţiştilor.
— Nu e aşa de uşor să prinzi un criminal în serie, Paul, zise Ståle Aune.
Ştiu câte ceva despre criminalii în serie, ba chiar asta e specialitatea mea.
Aşa cum e şi discuţia noastră. Dar dacă vrei să oprim terapia sau vrei să
încerci la unul dintre colegii mei, facem cum doreşti. Am o listă cu psihologi foarte capabili care te pot ajuta…
