— Nu m-am oprit din lucru. Mă uit la tinerii în ascensiune care trec pe lângă mine. Încerc să le dau ceva sfaturi, dar ei nu văd niciun motiv să

asculte de un om de vârstă mijlocie care n-a reuşit. Par să creadă că viaţa întinde un covor roşu doar pentru ei.

— Şi acasă? întrebă Hagen.

Anton ridică iar din umeri.

— Bine. Nevasta bombăne că muncesc prea mult. Dar când sunt acasă

bombăne la fel de mult. Ţi se pare cunoscut?

Hagen scoase un sunet care putea însemna orice dorea ascultătorul.

— Mai ţii minte ziua când te-ai căsătorit?

— Da, răspunse Hagen, aruncând o privire discretă la ceas.

Nu fiindcă nu ştia ce oră era, dar ca să-i dea lui Anton un indiciu.

— Cel mai rău lucru e că o iei cu adevărat în serios când stai acolo şi zici

„da” pentru totdeauna.

Anton râse sec şi clătină din cap.

— Ai vrut să discuţi ceva anume cu mine? întrebă Hagen.

Anton îşi plimbă degetul arătător peste nas.

— Da. Noaptea trecută, când eram la datorie, a venit un asistent acolo.

Părea un pic ciudat. Nu ştiu exact ce era, dar ştii bine că mârţoagele bătrâne ca noi sesizează astfel de lucruri. Aşa că l-am verificat. A reieşit că

a fost implicat într-un caz de crimă cu câţiva ani în urmă. A fost eliberat şi eliminat de pe lista suspecţilor. Însă, totuşi…

— Înţeleg.

— Mi-am zis că e cel mai bine să discut cu tine despre asta. Ai putea vorbi cu conducerea spitalului. Poate ca să-l mute discret în altă parte.

— O să am grijă de chestiune.

— Mersi.

— Eu îţi mulţumesc. Bine lucrat, Anton.

 70 

Anton Mittet făcu o plecăciune pe jumătate. Era bucuros să-l audă pe Hagen mulţumindu-i. Bucuros deoarece şeful cu alură de călugăr de la Serviciul de Investigaţii Criminale era singurul om din poliţie faţă de care simţea un soi de recunoştinţă. Hagen fusese cel care-i salvase pielea lui Anton după Caz. Îl sunase pe comisarul din Drammen şi îi spusese că erau prea duri cu Anton şi că, dacă nu mai aveau nevoie de experienţa lui acolo, atunci ar fi utilă la sediul central al poliţiei din Oslo. Şi exact aşa se petrecuseră lucrurile. Anton lucrase la etajul întâi în Grønland, dar continuase să locuiască în Drammen, ca o condiţie pusă de Laura. Iar când Anton Mittet prinse liftul în coborâre către etajul întâi, simţi că are pasul mai sprinten, spatele mai drept şi chiar un zâmbet pe buze. Şi mai simţi, chiar aşa, că tot ce trăia putea fi începutul a ceva bun. Avea să cumpere nişte flori pentru… Se gândi. Pentru Laura.

Katrine privea pe fereastră în vreme ce formă numărul. Apartamentul ei se găsea la nivelul pe care norvegienii îl numeau hochparter. Era suficient de sus încât să nu-i vadă pe oamenii care treceau pe stradă, dar suficient de jos ca să le vadă vârfurile umbrelelor deschise. Iar în spatele picăturilor de ploaie care cădeau pe pervaz în vântul care bătea în rafale, putea vedea podul Puddefjord, care lega oraşul de o gaură în munte pe partea dinspre Laksevåg. În acea clipă însă, ea se uita la ecranul TV cu diagonala de 127 cm, unde un profesor de chimie, victimă a cancerului, prepara metamfetamină. Un spectacol pe care ea îl credea ciudat de antrenant. Îşi cumpărase televizorul conform sloganului personal: De ce să

aibă burlacii cele mai mari televizoare? Îşi aranjase DVD-urile sub playerul Marantz pe categorii conform unor criterii total subiective. Locul unu şi doi, cele mai depărtate spre stânga pe raftul de clasici, erau ocupate de Sunset Boulevard şi Singin’ in the Rain, în vreme ce filmele mai recente de dedesubt aveau un lider nou şi surprinzător: Toy Story 3. Al treilea raft era dedicat CD-urilor pe care, din motive sentimentale, nu le donase Armatei Salvării, chiar dacă le copiase în computer. Avea gusturi muzicale limitate: exclusiv glam rock şi pop progresiv, preferabil britanic şi adesea în variantă androgină: David Bowie, Sparks, Mott the Hoople, Steve Harley, Marc Bolan, Small Faces, Roxy Music, cu Suede drept capăt de linie contemporană. Profesorul de chimie juca acum într-una dintre scenele lui obişnuite de tip ceartă-cu-nevasta. Katrine puse playerul DVD pe fast

 71 

forward în timp ce o apela pe Beate.

— Lønn.

Vocea era ascuţită, aproape copilărească. Iar răspunsul nu dezvăluia mai mult decât era necesar. În Norvegia, a răspunde cu numele de familie nu implica oare că exista o familie mai numeroasă şi că trebuia să specifici cu care Lønn doreai să vorbeşti? Oricum, în acest caz, Lønn erau doar Beate Lønn văduva şi fiul ei.

— Sunt Katrine.

— Katrine! Nu ne-am auzit de multă vreme. Ce mai faci?

— Mă uit la televizor. Tu?

— Iau bătaie la Monopoly de la junior. Mâncăm ceva lejer. Pizza.

Katrine îşi scotoci creierul. Ce vârstă avea fiul ei acum? Oricum, era destul de mare ca s-o bată pe maică-sa la Monopoly. O altă aducere aminte a modului îngrozitor de rapid în care trecea timpul. Katrine dădu să spună că şi ea mânca ceva lejer. Căpăţâni de cod. Dar îşi aminti că

devenise un clişeu în rândul femeilor, mai degrabă ironic, o frază

cvasideprimantă pe care cele singure o foloseau în loc să spună adevărul: că nu credea că poate trăi fără libertate totală. De-a lungul anilor, se gândise uneori s-o sune pe Beate doar pentru o şuetă. Cum avea cu Harry.

Ea şi Beate erau amândouă ofiţeri de poliţie de treizeci şi ceva de ani, crescuseră cu taţi poliţişti, aveau o inteligenţă peste medie, erau realiste fără să-şi facă iluzii şi nu nutreau dorinţa de a fi salvate de un prinţ pe un armăsar alb. Mă rog, poate că ar fi acceptat armăsarul, dacă le ducea unde doreau ele să ajungă.

Puteau avea multe de discutat.

Numai că ea nu se hotărâse niciodată să sune. În afară de cazul în care era o chestiune de serviciu, bineînţeles.

Semănau şi din acest punct de vedere.

— Te sun în legătură cu un oarecare Valentin Gjertsen, zise Katrine.

Decedat, autor de infracţiuni sexuale. Ştii ceva de el?

— Stai aşa, răspunse Beate.

Katrine auzi degetele tastând cu frenezie şi îşi notă un alt lucru pe care îl aveau în comun: erau mereu online.

— Ah, el, zise Beate. L-am văzut de câteva ori.

Katrine îşi dădu seama că Beate avea poza individului pe ecran. Se spunea că girusul fusiform al lui Beate Lønn, adică acea parte a creierului

 72 