că ar trebui să le aflu azi?

— Mai e ceva, zise Katrine.

— Am o şedinţă în…

— Am verificat alibiul individului. Este acelaşi pentru toate cele trei cazuri. Un martor care a confirmat că el se afla acasă. Martorul era o tânără domniţă care, la acel moment, a fost socotită de încredere. Fără

cazier, fără legătură cu suspectul, în afară de aceea că locuiau în aceeaşi clădire. Dar, dacă urmăreşti numele ei ulterior, descoperi lucruri interesante.

— Cum ar fi?

— Cum ar fi fraudă fiscală, trafic de droguri şi falsificare de documente.

Iar dacă te uiţi un pic mai atent la interviurile la care a fost convocată de atunci încoace, apare o temă comună. Ghici care e aia.

— Declaraţii false.

— Din nefericire, noi nu obişnuim să ne uităm la cazuri vechi într-o lumină nouă. Cel puţin nu la cazuri vechi şi complexe precum Maridalen şi Tryvann.

— Cum o cheamă pe femeie, pentru numele lui Dumnezeu?

Interesul revenise în vocea lui.

— Irja Jacobsen.

— Ai şi o adresă?

— Da. Apare în sistemul de evidenţă al poliţiei, în registrul naţional şi în câteva altele…

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, să o aducem aici chiar acum!

— …cum ar fi registrul persoanelor dispărute.

Dinspre Oslo se lăsă o tăcere îndelungată. Katrine simţi nevoia să iasă

la o plimbare până la bărcile de pescari din Bryggen, de unde să cumpere o sacoşă cu capete de cod, apoi să se ducă acasă, în apartamentul ei din Møhlenpris, unde să gătească o cină la foc mic şi apoi să urmărească

serialul Breaking Bad în vreme ce, poate, afară începea iar să plouă.

— Minunat, rosti Hagen într-un târziu. În fine, cel puţin ne-ai oferit ceva de anchetat. Cum se numeşte tipul?

— Valentin Gjertsen.

— Şi unde se află?

— Aici e buba, zise Katrine Bratt, auzindu-se cum se repetă singură. Nu-l pot găsi.

 68 

— E şi el dispărut?

— Nu e pe lista persoanelor dispărute. Iar asta e bizar, parcă s-ar fi evaporat de pe faţa pământului. Fără adresă cunoscută, fără numere de telefon înregistrate, fără carduri de credit, fără măcar un cont bancar înregistrat. Nu a votat la ultimele alegeri şi n-a călătorit cu trenul sau avionul în ultimul an.

— Ai încercat pe Google?

Katrine izbucni în râs, până ce îşi dădu seama că Hagen nu glumea.

— Stai liniştit, zise ea. Îl găsesc eu.

Încheiată convorbirea, iar Katrine se ridică, îşi puse haina şi se grăbi să

iasă, căci norii treceau deja peste insula Askøy. Dădu să închidă şi computerul când îşi aduse aminte de ceva. Ceva ce îi spusese odată Harry Hole. Despre cât de des poţi uita să verifici ceea ce e evident. Se apucă să

tasteze cu repeziciune. Aşteptă ca pagina căutată să se încarce. Observă

cum se răsucesc capetele spre ea în spaţiul deschis când rosti cu voce tare câteva înjurături neaoşe din Bergen. Însă nu se mai deranjă să-şi reasigure colegii că nu era vorba de un episod psihotic. Ca de obicei, Harry avusese dreptate.

Ridică receptorul şi apăsă tasta de reapelare. Gunnar Hagen răspunse la al doilea apel.

— Credeam că ai o şedinţă, zise Katrine.

— Am amânat-o. Acum detaşez oameni care să-l găsească pe acest Valentin Gjertsen.

— Nu e nevoie. Tocmai am dat de el.

— Da?

— Nu e chiar aşa de bizar că a dispărut de pe faţa pământului. De fapt, el chiar a dispărut de pe faţa pământului, cred.

— Vrei să spui…?

— Că e mort, da. Apare în negru şi alb în registrul naţional. Îmi cer scuze pentru această prostie venită din Bergen. De ruşine mă voi duce acasă şi voi mânca nişte capete de peşte.

Când aşeză la loc receptorul, afară deja ploua.

Anton Mittet îşi ridică privirea din ceaşca de cafea când Gunnar Hagen dădu buzna în cantina aproape pustie de la etajul şase al sediului central al poliţiei. Anton se uita de ceva vreme afară. Gândindu-se. La cum ar fi

 69 

putut să fie. Şi reflectând asupra faptului că încetase să se mai gândească

la cum ar fi putut să fie. Poate că asta însemna să îmbătrâneşti. Jucase cărţile pe care le primise, le văzuse pe toate. Altele noi nu mai primea. Ca atare, nu-i mai rămânea decât să joace cărţile pe care le avea cât de bine putea. Şi să viseze la cărţile care i s-ar fi putut da.

— Scuze că am întârziat, Anton, rosti Gunnar Hagen, trântindu-se pe scaunul din faţa acestuia. Un apel idiot din Bergen. Cum îţi merge?

Anton ridică din umeri.