pe Hagen într-o dispoziţie mai bună decât cea de acum. Se uită din nou peste pagini, doar ca să verifice ceea ce ştia deja.

— Nu dau doi bani pe ce spune avocatul lui, tună Hagen. Şi nu dau doi bani nici pe ce spune consultantul. Îl vreau interogat acum!

Katrine Bratt îl auzi trântind telefonul. După care, în sfârşit, Hagen reveni la ea.

— Ce a fost toată povestea asta? întrebă Katrine.

— Nimic, răspunse Hagen.

— Despre el e vorba?

Hagen oftă.

— Da, despre el. Iese din comă, dar ăia îl burduşesc cu medicamente şi spun că trebuie să aşteptăm cel puţin încă două zile înainte de a vorbi cu el.

— Dar nu e bine ca lucrurile să fie luate treptat?

— Probabil că da. Dar, după cum ştii, avem nevoie de nişte rezultate acum. Uciderea poliţiştilor ne-a adus în genunchi.

— Două zile nu înseamnă mare diferenţă.

 65 

— Ştiu, ştiu. Dar trebuie să latru şi eu un pic. Adică, ăsta e pe jumătate scopul urcării pe scara ierarhică, nu-i aşa?

Katrine Bratt nu avea un răspuns potrivit, nu fusese niciodată

interesată să ajungă şef. Şi chiar dacă ar fi fost, bănuia că detectivii care fuseseră internaţi în spitale de psihiatrie nu ar fi fost primii aleşi la alocarea de birouri mari şi spaţioase. Diagnosticul ei plecase de la sindrom maniaco-depresiv, trecând prin tulburare de personalitate marginală, şi ajunsese la personalitate bipolară şi apoi la sănătoasă clinic. Cel puţin câtă

vreme continua să-şi ia pilulele mici şi roz care s-o menţină în echilibru.

Puteau critica folosirea de pastile în psihiatrie cât doreau, dar pentru Katrine ele însemnaseră o viaţă nouă, mai bună. Observase însă că şeful ei o supraveghea de la distanţă şi că nu i se dădea mai mult de lucru pe teren decât era absolut necesar. Aranjamentul îi convenea; îi plăcea să

stea în biroul ei înghesuit cu computerul performant în faţă şi cu acces exclusiv la motoare de căutare de care nici măcar poliţiştii n-aveau habar.

Căutare, cercetare, descoperire. Depistarea oamenilor care în aparenţă

dispăruseră de pe faţa pământului. Găsirea de tipare acolo unde alţii vedeau doar şansă. Asta era specialitatea Katrinei Bratt şi de mai multe ori o folosise în beneficiul unităţilor Kripos şi ale Serviciului de Investigaţii Criminale din Oslo. Ca să fie nevoiţi s-o accepte.

— Spuneai că ai ceva pentru mine.

— A fost linişte în departament în ultimele săptămâni, aşa că am aruncat o privire asupra ofiţerilor de poliţie ucişi.

— Ţi-a cerut şeful tău din Bergen…?

— Nu, nu, nu. Mi-a prins mai bine să fac asta decât să mă uit pe Pornhub şi să joc Solitaire.

— Sunt numai urechi.

Katrine sesiza că Hagen încerca să pară pozitiv, însă era incapabil să-şi mascheze disperarea. Probabil că se săturase să nutrească tot soiul de speranţe care să fie dărâmate în lunile care urmau.

— Am vrut să văd dacă există nume recurente care apar în violurile şi crimele iniţiale din Maridalen şi de lângă lacul Tryvann.

— Mersi, Katrine, dar am făcut şi noi asta. Ad nauseam, ca să spun aşa.

— Ştiu. Dar eu lucrez oarecum altfel, înţelegi?

Un oftat profund.

— Dă-i drumul atunci.

 66 

— Am observat că de cele două cazuri s-au ocupat echipe diferite. Doar doi ofiţeri de la Krimteknisk şi trei detectivi au participat la ambele anchete. Şi niciunul dintre cei cinci nu putea avea lista completă a celor interogaţi. Cum niciunul dintre cazuri nu a fost elucidat, treaba s-a prelungit şi dosarele au ajuns să fie enorme.

— Enorme, poţi să mai spui asta o dată. Şi evident, e adevărat că

nimeni nu-şi poate aminti tot ce s-a întâmplat în cursul anchetelor. Dar toţi cei care au fost interogaţi se regăsesc în sistemul central de evidenţă

al poliţiei. Asta e de la sine înţeles.

— Tocmai asta e ideea, zise Katrine.

— Adică?

— Când sunt aduşi pentru interogatoriu, oamenii sunt înregistraţi şi interviul este clasat conform cazului pentru care sunt aduşi. Dar uneori lucrurile nu sunt deloc clare, aşa cum se întâmplă dacă cel interogat este deja în închisoare – caz în care interviul devine o chestiune informală

petrecută în celulă şi persoana respectivă nu mai e înregistrată, deoarece este deja în registru.

— Dar însemnările rămân în continuare în dosarul legat de caz.

— În mod normal, da. Dar nu şi dacă interviul se referă în primul rând la alt caz pentru care persoana este suspect principal, iar, de exemplu, crima din Maridalen a constituit doar o parte secundară a interviului, o încercare cu bătaie lungă, parte din rutină. Atunci întregul interviu este clasat conform primului caz, iar o căutare nu ar lega persoana de cel de-al doilea caz.

— Interesant. Şi tu ai descoperit…?

— O persoană care a fost interogată ca suspect principal într-un caz de viol petrecut în Ålesund în timp ce era reţinută pentru atac şi tentativă de viol asupra unei minore la un hotel din Otta. În cursul interviului, individul a fost întrebat şi despre Maridalen, dar ulterior interviul a fost clasat în dosarul legat de violul din Otta. Chestia interesantă e că această persoană

a fost interogată şi în cazul Tryvann, dar în maniera obişnuită.

— Şi?

Pentru prima dată, tonul lui Hagen trăda interes autentic.

— Avea alibi pentru toate cele trei cazuri, zise Katrine, simţind mai degrabă decât auzind cum Hagen se dezumflă.

— Înţeleg. Mai sunt şi alte poveşti amuzante din Bergen pe care crezi

 67 