vreme era cu Mikael, el avea măcar şansa de a-i fi în preajmă. Avusese ocazia, dar nu şi motivul.
Nu atunci.
— E bine aşa, amice?
Truls îşi privi ceafa în oglinda rotundă din plastic pe care frizerul i-o ţinea.
Tunsoare de terorist. Tunsoare de sinucigaş cu bombă. Grohăi. Se ridică, scoase o bancnotă de 200 de coroane şi o lăsă pe ziar, ca să evite contactul cu mâna celuilalt. Ieşi în aerul de martie, care amintea vag de faptul că venea primăvara. Îşi ridică privirea spre clădirea sediului central al poliţiei. Porni mai departe către staţia de metrou din Grønland. Tunsul durase nouă minute şi jumătate. Îşi înălţă capul şi mări pasul. N-avea niciun termen-limită de respectat. N-avea nimic de făcut. A, da, avea ceva de făcut. Însă nu necesita multă muncă, iar el dispunea de resursele obişnuite: timp să planifice, ură, hotărârea de a pierde totul. Aruncă o privire vitrinei unuia dintre magazinele asiatice. Iar privirea îi confirmă că
în sfârşit arăta exact aşa cum era el.
Gunnar Hagen stătea şi privea la tapetul de deasupra biroului şi scaunului gol al şefului poliţiei. Se concentră asupra urmelor întunecate lăsate de fotografiile care atârnaseră pe acel perete dintotdeauna.
Fotografii cu foşti şefi ai poliţiei, probabil menite a fi surse de inspiraţie, însă în mod clar Mikael Bellman nu avea nevoie de aşa ceva. Nu avea nevoie de privirile inchizitoriale ale predecesorilor.
Hagen ar fi vrut să bată darabana cu degetele în braţul scaunului său,
53
numai că scaunul nu avea braţe. Bellman schimbase şi scaunele. În favoarea unora dure, joase, din lemn. Hagen fusese convocat, iar asistentul îl poftise înăuntru şi îi spusese că şeful poliţiei avea să vină în scurt timp.
Uşa se deschise.
— Aici erai!
Bellman înconjură în grabă biroul şi se prăbuşi pe scaun. Îşi împreună
mâinile la ceafă.
— Ceva noutăţi?
Hagen tuşi. Ştia că Bellman era la curent că nu existau noutăţi, căci Hagen însuşi emisese ordine de transmitere a celor mai neînsemnate evoluţii din cele două cazuri de crimă. Însă se conformă şi răspunse că încă
nu existau indicii în cazurile separate şi nicio conexiune între crime, dincolo de ceea ce era evident, anume că victimele erau poliţişti care fuseseră găsiţi la locurile comiterii unor crime rămase nerezolvate pe care ei înşişi le anchetaseră.
Bellman se ridică în toiul expozeului lui Hagen şi se postă la fereastră, cu spatele la el. Începu să se legene pe călcâie. Se prefăcu pentru o vreme că ascultă, apoi interveni:
— Trebuie să dregi situaţia, Hagen.
Gunnar Hagen se opri. Aşteptă ca Bellman să continue.
Bellman se întoarse. În jurul petelor albe de pe faţa lui apăruse o roşeaţă.
— Şi trebuie să pun sub semnul întrebării modul în care ai prioritizat un dispozitiv de pază de 24 de ore la Rikshospital când sunt ucişi poliţişti oneşti. N-ar trebui ca toate forţele să fie dedicate acestei anchete?
Hagen se uită la Bellman cu uimire.
— Dar nu stau oamenii mei acolo; sunt cei de la secţia din centrul oraşului şi studenţii Academiei de Poliţie în practică. Nu cred că ancheta are de suferit în vreun fel, Mikael.
— Nu? se miră Bellman. Aş vrea să regândeşti decizia. Nu văd niciun pericol iminent ca cineva să-l omoare pe pacient după atâta vreme.
Oricum se ştie că nu va fi în stare vreodată să depună mărturie.
— Doctorii spun că există semne de îmbunătăţire a stării lui.
— Cazul nu mai este prioritar.
Replica şefului poliţiei venise pe un ton pripit, aproape furios. După
54
asta însă, Bellman inspiră adânc şi îşi recăpătă farmecul personal.
— Însă, evident, renunţarea la pază e decizia ta. Nu vreau să fiu implicat. Ai înţeles?
Bellman zâmbi.
Lui Hagen îi stătea pe vârful limbii să răspundă „nu”, dar reuşi să se abţină şi încuviinţă, încercând în acelaşi timp să priceapă ce urmărea Mikael Bellman.
— Bun, rosti Bellman, bătând din palme în semn că întâlnirea se încheiase.
Hagen fu pe punctul de a se ridica, la fel de nedumerit ca atunci când sosise, însă rămase aşezat.
— Ne gândeam la o procedură diferită.
— Da?
— Da, zise Hagen. Să împărţim echipa de investigaţie în câteva unităţi mai mici.
