— Cum aşa?

— Ca să lăsăm loc unor idei alternative. Grupurile mari dispun de competenţă, dar nu sunt potrivite pentru a gândi neconvenţional.

— Şi noi trebuie să gândim… neconvenţional?

Hagen ignoră sarcasmul.

— Ne învârtim în cerc şi nu mai vedem pădurea de copaci.

Îl fixă pe şeful poliţiei. Ca fost detectiv, Bellman cunoştea evident scenariul; un grup mare se putea împotmoli în rutină, în presupuneri transformate în fapte, devenind incapabil să vadă ipoteze alternative. Cu toate astea, Bellman clătină din cap.

— În echipe mici se pierde capacitatea de a vedea cazul în ansamblu, Hagen. Responsabilitatea este fragmentată, unii se bagă în calea altora şi se repetă aceeaşi treabă. Un grup mare, bine coordonat, este întotdeauna mai bun. Cel puţin cât dispune de un lider puternic, motivat…

Hagen îşi scrâşni dinţii şi speră că efectul insinuărilor lui Bellman nu se putea citi în expresia sa.

— Dar…

— Când liderul începe să schimbe tactica, se poate interpreta ca disperare şi recunoaştere a eşecului.

— Dar noi chiar am eşuat, Mikael. Suntem în martie, au trecut şase luni de la prima crimă.

 55 

— Nimeni nu urmează un lider care a dat greş, Hagen.

— Colegii mei nu sunt nici orbi, nici proşti. Ştiu că suntem în impas. Şi mai ştiu că liderii buni trebuie să poată schimba tactica.

— Liderii buni ştiu cum să-şi inspire echipele.

Hagen înghiţi în sec. Înghiţi vorbele pe care ar fi vrut să le rostească.

Anume că el ţinea cursuri de leadership la Academia Militară când Bellman se juca cu praştia. Că dacă Bellman era aşa de bun la inspirarea subordonaţilor, cum ar fi dacă l-ar inspirat şi pe el – Gunnar Hagen? Dar era prea obosit şi frustrat să-şi înghită cuvintele despre care ştia că l-ar fi iritat pe Mikael Bellman în ultimul hal.

— Am avut succes cu grupul independent condus de Harry Hole, nu?

Crimele din Ustaoset n-ar fi fost niciodată rezolvate dacă…

— Cred că m-ai auzit bine, Hagen. Aş prefera să iau în considerare schimbări ale managementului anchetei. Managementul este responsabil pentru cultura angajaţilor, care acum nu e axată pe rezultate. Dacă nu mai e altceva, am o întâlnire peste câteva minute.

Lui Hagen nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se ridică în picioare, ca şi cum sângele nu i-ar mai fi circulat prin picioare cât fusese aşezat pe scaunul jos şi îngust. Porni ezitant către uşă.

— Apropo, rosti Bellman în urma lui, iar Hagen îl auzi cum îşi înăbuşă

un căscat, ceva noutăţi în cazul Gusto Hanssen?

— Aşa cum aţi spus, acest caz nu mai e prioritar, răspunse Hagen, cu o voce tremurând de furie, fără să se întoarcă, pentru a nu-i arăta lui Bellman faţa roşie de indignare.

Mikael Bellman aşteptă ca uşa să se închidă şi Hagen să-şi ia la revedere de la asistentă. După aceea se prăbuşi pe scaunul din piele cu spătar înalt. Nu-l convocase pe Hagen ca să-l întrebe despre cazurile poliţiştilor ucişi şi bănuia că acesta îşi dăduse seama. Motivul fusese apelul primit de la Isabelle Skøyen cu o oră înainte. Evident, ea bătuse câmpii despre faptul că acele cazuri nerezolvate îi făceau pe amândoi să

pară incompetenţi şi neputincioşi. Şi cum, spre deosebire de el, ea depindea de aprobarea electoratului. Bellman punctase monologul ei cu interjecţii de genul „mmm” şi „aha”, aşteptând să termine ca să lase telefonul jos. La final, ea aruncase bomba:

— Iese din comă.

 56 

Bellman se aşeză cu coatele pe birou şi cu capul prins în palme, uitându-se fix la stratul de lac de pe birou în care îşi putea vedea conturul estompat al feţei. Femeile îl considerau arătos. Isabelle îi spusese răspicat că aşa îl alesese, îi plăceau bărbaţii decorativi. De aceea făcuse sex cu Gusto, care semăna cu Elvis. Oamenii-i înţelegeau adesea greşit pe bărbaţii care arătau bine. Mikael se gândi la ofiţerul Kripos, cel care se dăduse la el şi dorise să îl sărute. Se gândi la Isabelle. Şi la Gusto. Şi-i imagină împreună. Îşi imagină cum ar fi fost să fie toţi trei împreună. Se ridică brusc de pe scaun. Se întoarse la fereastră. Totul fusese pus în mişcare. Ea folosise expresia. Pus în mişcare. Acum nu mai trebuia decât să aştepte. Ar fi trebuit să îl calmeze, să fie mai binedispus cu cei din jur.

Atunci de ce înfipsese cuţitul în Hagen şi îl răsucise? Ca să îl vadă cum se schimonoseşte de durere? Ca să vadă o altă faţă chinuită, la fel de chinuită precum cea reflectată acum în lacul biroului? Însă în curând avea să se încheie totul. Totul era acum în mâinile ei. Iar după ce va fi făcut ce trebuie făcut, ar putea fi ca înainte. Ar putea uita de Asaiev, de Gusto şi în mod cert de omul despre care nimeni nu mai contenea să vorbească, Harry Hole. Mai devreme sau mai târziu, totul avea să fie dat uitării, chiar şi acele cazuri cu poliţişti ucişi.

Mikael Bellman ar fi vrut să testeze dacă asta voia, însă decise să nu încerce. Ştia că asta voia.

 57 

7

Ståle Aune inspiră adânc. Ajunsese la o răscruce în terapie, trebuia să ia o decizie. Aşa că decise.

— S-ar putea să existe ceva nerezolvat în privinţa sexualităţii tale.

Pacientul îl privi. Zâmbet cu buze strânse. Ochi îngustaţi. Mâna subţire, cu degete anormal de lungi, se ridică, aparent ca să îndrepte nodul cravatei peste vesta cu dungi, însă n-o făcu. Ståle observase mişcarea de câteva ori înainte, îi amintea de pacienţi care reuşiseră să scape de un obicei compulsiv specific, dar care nu puteau renunţa la gestul iniţial, mâna care începea să facă ceva, o acţiune incompletă, un gest involuntar şi în mod clar interpretabil. Ca o cicatrice, o sechelă. Un ecou. O amintire a faptului că nimic nu dispare complet, totul lasă o urmă undeva, cumva.

Precum copilăria. Oameni pe care i-ai cunoscut. Ceva ce ai mâncat şi ţi-a făcut rău. O pasiune pe care ai avut-o. Memoria celulelor.

Mâna pacientului recăzu în poală. Omul îşi drese glasul, vocea îi suna încordată şi metalică:

— Ce naiba vrei să spui? Începem iar cu rahaturile alea freudiene?

Ståle îl privi pe bărbat. Văzuse recent secvenţe dintr-un serial TV în care poliţiştii interpretau vieţile emoţionale ale oamenilor: limbajul corpului era în regulă, însă vocile îi trădau.

Muşchii coardelor vocale şi ai gâtului sunt atât de fin acordaţi, încât pot genera unde sonore sub formă de cuvinte inteligibile. Când ţinuse cursuri la Academia de Poliţie, Ståle le atrăsese mereu atenţia studenţilor asupra acestui miracol în sine. Şi le-a spus că există un instrument şi mai sensibil

– urechea umană. Care nu doar că poate transforma undele sonore în vocale şi consoane, ci dezvăluie temperatura corpului vorbitorului, nivelul său de încordare şi sentimentele. În interviuri e mai important să asculţi decât să priveşti. Un ton puţin ridicat sau un tremur aproape imperceptibil al vocii sunt semnale mai importante decât braţele încrucişate, pumnii încleştaţi, mărimea pupilelor şi toţi ceilalţi factori cărora noua generaţie de psihologi le acordă atâta importanţă, dar care, din experienţa lui Ståle, generează mai des confuzie şi îi conduc pe detectivi pe piste eronate. Era adevărat că pacientul din faţa lui înjura, însă presiunea exercitată de sunete asupra timpanelor lui Ståle îi spunea că acesta era în stare de

 58 

alertă şi furios. În mod normal, aşa ceva nu avea cum să îngrijoreze un psiholog experimentat. Din contră, emoţiile puternice adesea semnificau o eliberare. Însă problema cu pacientul de acum era că lucrurile veneau într-o ordine greşită. Chiar şi după câteva luni de şedinţe regulate de terapie, Ståle nu ajunsese la o conexiune, iar între el şi pacient nu existau apropiere şi încredere. De fapt, toate acele şedinţe fuseseră atât de neproductive, încât Ståle se gândise să-i sugereze să întrerupă

tratamentul şi poate să-i recomande alt terapeut. Furia manifestată într-o atmosferă altfel sigură era bună, dar în cazul de faţă putea însemna că

pacientul se închidea şi mai mult şi săpa un şanţ de izolare şi mai adânc în jurul lui.

Ståle oftă. În mod evident luase decizia greşită, însă acum era prea târziu, aşa că decise să meargă mai departe.

— Paul…

Sprâncenele atent îngrijite şi cele două cicatrici discrete de sub bărbia pacientului, care sugerau un lifting facial, îi permiseseră lui Ståle să-l încadreze pe individ în primele zece minute ale primei lor întâlniri.