— Hai să nu aşteptăm până miercuri la Grand.
— De fapt, eu votez să aşteptăm.
— Da? rosti ea, eliberându-şi mâinile şi deschizându-i pantalonii.
Privi în jos. Vocea îi devenise mai senzuală.
— Cei care votează asta nu sunt majoritari, dragule.
37
5
Se lăsase întunericul şi temperatura scăzuse, iar palidele raze ale lunii pătrundeau prin fereastra camerei lui Stian Barelli, când auzi vocea maică-sii strigându-l din livingul de la parter.
— E pentru tine, Stian!
Auzise telefonul fix sunând, dar sperase că nu era pentru el. Lăsă jos controllerul Wii. Avea un avans de 12 puncte şi încă trei găuri de acoperit, dacă reuşea să încheie parcursul se putea califica pentru turneul Masters.
Îl juca pe Rick Fowler în cadrul turneului Tiger Woods Masters, era singurul jucător de golf mişto şi apropiat ca vârstă de el în viaţa reală, 21
de ani. Amândurora le plăceau Eminem, Rise Against şi hainele portocalii.
Bineînţeles că Rick Fowler îşi permitea un apartament propriu, în vreme ce Stian încă locuia în casa părinţilor. Însă doar pentru moment, până
primea o bursă ca să meargă la universitate în Alaska. Toţi schiorii cu rezultate semidecente la proba de coborâre se duceau acolo, dacă
obţineau punctaje bune în campionatul de schi Nordic Junior şi aşa mai departe. Bineînţeles că nimeni nu ajungea un schior mai bun mergând acolo – şi ce? Femei, vin şi schiuri. Ce putea fi mai bun? Poate examenul acela, dacă ar avea timp. Calificarea putea duce la o slujbă bună. La bani pentru un apartament al lui. La o viaţă mai bună decât acum, când dormea într-un pat înghesuit, sub postere cu Bode Miller şi Aksel Lund Svindal, mânca eternele chifteluţe ale maică-sii, se supunea regulilor paterne şi antrena puşlamale guralive care, conform părinţilor lor orbiţi de zăpadă, aveau talentul de a ajunge un Kjetil André Aamodt sau un Lasse Kjus. Lucra la teleschiul Tryvannskleiva pentru un salariu pe care nu-l primeau nici măcar lucrătorii minori din India. Stian ştia că la telefon era preşedintele Clubului de Schi. Era singura persoană cunoscută care evita să sune pe mobil deoarece era un pic mai scump şi prefera să-i oblige pe oameni să coboare în grabă scările din case preistorice cu posturi telefonice fixe.
Stian apucă receptorul pe care i-l întindea maică-sa.
— Da?
— Bună, Stian, aici e Bakken.
Bakken însemna pantă şi era numele lui real.
38
— Mi s-a spus că teleschiul Kleiva merge.
— Acum? se miră Stian, uitându-se la ceas.
Ora 23:15. Ora de închidere a instalaţiilor era 21:00.
— Poţi da o fugă până acolo ca să vezi ce se întâmplă?
— Acum?
— Dacă nu eşti foarte ocupat, bineînţeles.
Stian ignoră sarcasmul din tonul preşedintelui. Ştia că avusese două
sezoane dezamăgitoare şi că preşedintele nu le punea pe seama lipsei de talent, ci pe seama perioadelor lungi pe care Stian se străduise să le umple cu lene.
— N-am maşină, zise Stian.
— O poţi lua pe a mea, interveni mama lui.
Nu plecase de lângă el; stătea alături, cu braţele încrucişate.
— Scuze, Stian, am auzit, comentă scurt preşedintele. Probabil că l-au stricat skateboarderii Heming. Presupun că li s-a părut amuzant.
Stian avu nevoie de zece minute ca să urce cu maşina şoseaua şerpuită
către Turnul Tryvann. Stâlpul de televiziune era un catarg înalt de 118
metri, înfipt solid în vârful munţilor din nord-vestul oraşului Oslo.
Se opri în parcarea acoperită de zăpadă şi observă că singurul vehicul care se găsea acolo era un Volkswagen Golf roşu. Îşi extrase schiurile din suportul de pe acoperişul maşinii, şi le puse şi alunecă pe lângă clădirea principală în sus, către capătul telescaunului principal, Tryvann Ekspress.
De acolo putea vedea până jos la lac şi la teleschiul mai mic, Kleiva, dotat cu bare de prindere în formă de T. Chiar dacă luna lumina pe cer, întunericul era prea dens ca să poată vedea dacă barele se mişcau, însă le auzea clinchetul. Şi auzea zumzetul maşinăriei de antrenare undeva jos.
Porni într-acolo schiind în curbe largi, gândindu-se cât de ciudat era locul acela noaptea. Prima oră după închidere continua să fie plină de ţipete de plăcere, de chiotele de groază exagerată scoase de fete, de urletele pline de testosteron ale băieţilor şi de scrâşnetele canturilor de oţel ale schiurilor croindu-şi drum prin zăpadă bătătorită şi prin gheaţă.
Chiar şi când se oprea iluminarea pârtiilor, lumina emanată de becurile puternice părea să mai adaste o vreme în aer. Apoi, treptat, se liniştea totul. Şi se întuneca. După care liniştea se adâncea. Până ce umplea toate golurile terenului, iar bezna începea să se furişeze afară din pădurea din
