— Mmm, mă exciţi tare când vorbeşti aşa…
Isabelle îl trase mai aproape. Îşi înfipse limba în gura lui şi Mikael auzi foşnetul ciorapilor ei când îşi frecă coapsa de a lui. Îl trase după ea, în timp ce se îndrepta cu paşi nesiguri spre birou.
— Dacă se trezeşte la spital şi începe să vorbească…
— Încetează. Nu te-am chemat la şuetă.
Degetele ei îi desfăceau cureaua pantalonilor.
— Avem o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm, Isabelle.
— Ştiu, dar acum, ca şef al poliţiei, trebuie să prioritizezi lucrurile, iubire. Iar acum, Primăria îţi cere să faci o prioritate din asta.
Mikael îi bloca mâna.
Isabelle oftă.
— Bine. Spune-mi. Ce ai plănuit?
— Trebuie să se simtă ameninţat la modul serios.
— De ce să-l ameninţăm? De ce să nu-l omorâm?
Mikael râse, dar imediat îşi dădu seama că ea vorbea serios.
— Deoarece… replică Mikael cu voce fermă, susţinându-i privirea.
Încerca să fie acelaşi Mikael Bellman stăpân pe sine care, cu doar o jumătate de oră înainte, stătuse în faţa unei adunări de ofiţeri de poliţie.
Încerca să vină cu un răspuns bun. Numai că ea era mai rapidă.
— …nu îndrăzneşti. Să vedem dacă găsim pe cineva la rubrica
„Eutanasiere” în Pagini Aurii? Tu scoţi paza pe motiv de irosire a resurselor, bla, bla, după care pacientul primeşte o vizită neaşteptată a cuiva din Pagini Aurii. Neaşteptată din punctul lui de vedere. Sau nu, mai bine ţi-ai trimite umbra acolo. Pe Beavis. Truls Berntsen. El ar face orice pentru bani, nu?
Mikael clătină din cap.
— În primul rând, Gunnar Hagen, şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, a ordonat să fie păzit nonstop de poliţie. Dacă pacientul ar fi ucis după ce eu aş trece peste ordinul lui Hagen, aş pica extrem de prost, ca să mă exprim aşa. În al doilea rând, n-o să omorâm pe nimeni.
— Ascultă, dragule, niciun politician nu e mai bun decât consilierul său.
36
De aceea, premisa de bază ca să ajungi în vârf constă în a te înconjura mereu de oameni mai deştepţi ca tine. Iar eu încep să am îndoieli că tu eşti mai deştept, Mikael. În primul rând, nici măcar nu eşti în stare să-l prinzi pe acest ucigaş de poliţişti. Iar acum habar n-ai să rezolvi o problemă simplă, cu un om în comă. Iar când văd că nici nu vrei să mă
regulezi, mă întreb: Ce-o să mă fac cu el? Răspunde-mi la asta, te rog.
— Isabelle…
— O să iau asta drept un „nu”. Ca atare, ascultă-mă cu atenţie. Uite cum o să rezolvăm problema…
Mikael
trebuia
să-i
admire
profesionalismul
controlat
şi
imprevizibilitatea riscantă, care îi făceau pe colegi să se retragă din faţa ei.
Unii o vedeau ca pe o bombă cu ceas, dar nu înţeleseseră că a crea haos făcea parte din jocul lui Isabelle Skøyen. Era genul care sare mai departe şi mai sus decât oricine, într-un timp mai scurt. În cazul în care ar cădea, efectul ar fi dramatic. Mikael Bellman se recunoştea pe sine în Isabelle Skøyen, numai că ea reprezenta versiunea lui dusă la extrem. Era curios că, în loc să-l atragă mai tare, toate acestea îi sporeau prudenţa.
— Pacientul încă n-a ieşit din comă, deocamdată nu întreprindem nimic. Cunosc un anestezist de la Enebakk. Un tip cam dubios, îmi face rost de pilule pe care eu, ca politician, nu le pot obţine de pe stradă. La fel ca Beavis, face cele mai multe treburi pentru bani. Şi orice pentru sex.
Apropo de asta…
Isabelle se căţărase pe marginea biroului, ridicându-şi şi desfăcându-şi picioarele, dar şi trăgându-i lui fermoarul în jos cu o singură mişcare.
Mikael o prinse de încheieturi.
— Să aşteptăm până miercuri, la Grand.
