— O poţi lua pe a mea, interveni mama lui.

Nu plecase de lângă el; stătea alături, cu braţele încrucişate.

— Scuze, Stian, am auzit, comentă scurt preşedintele. Probabil că l-au stricat skateboarderii Heming. Presupun că li s-a părut amuzant.

Stian avu nevoie de zece minute ca să urce cu maşina şoseaua şerpuită

către Turnul Tryvann. Stâlpul de televiziune era un catarg înalt de 118

metri, înfipt solid în vârful munţilor din nord-vestul oraşului Oslo.

Se opri în parcarea acoperită de zăpadă şi observă că singurul vehicul care se găsea acolo era un Volkswagen Golf roşu. Îşi extrase schiurile din suportul de pe acoperişul maşinii, şi le puse şi alunecă pe lângă clădirea principală în sus, către capătul telescaunului principal, Tryvann Ekspress.

De acolo putea vedea până jos la lac şi la teleschiul mai mic, Kleiva, dotat cu bare de prindere în formă de T. Chiar dacă luna lumina pe cer, întunericul era prea dens ca să poată vedea dacă barele se mişcau, însă le auzea clinchetul. Şi auzea zumzetul maşinăriei de antrenare undeva jos.

Porni într-acolo schiind în curbe largi, gândindu-se cât de ciudat era locul acela noaptea. Prima oră după închidere continua să fie plină de ţipete de plăcere, de chiotele de groază exagerată scoase de fete, de urletele pline de testosteron ale băieţilor şi de scrâşnetele canturilor de oţel ale schiurilor croindu-şi drum prin zăpadă bătătorită şi prin gheaţă.

Chiar şi când se oprea iluminarea pârtiilor, lumina emanată de becurile puternice părea să mai adaste o vreme în aer. Apoi, treptat, se liniştea totul. Şi se întuneca. După care liniştea se adâncea. Până ce umplea toate golurile terenului, iar bezna începea să se furişeze afară din pădurea din

 39 

jur. Atunci Tryvann devenea un altfel de loc, atât de necunoscut chiar şi pentru Stian, care îl ştia pe dinafară, încât semăna cu altă planetă. O

planetă rece, întunecată şi nelocuită.

Lipsa luminii însemna că el trebuia să schieze după cum simţea pârtia, încercând să prevadă cum se aşterneau zăpada şi terenul înaintea lui.

Numai că ăsta era talentul lui aparte, dădea întotdeauna ce avea mai bun când vizibilitatea era scăzută, ningea din abundenţă, era ceaţă sau lumină

slabă: era în stare să simtă ceea ce nu vedea, dispunea de acea clarviziune pe care unii schiori o aveau, iar alţii – majoritatea – nu. Mângâie zăpada cu mişcările lui, deplasându-se încet pentru a-şi prelungi bucuria. Într-un târziu ajunse jos şi se opri în faţa cabinei teleschiului.

Uşa de acces fusese smulsă.

Se vedeau aşchii de lemn pe zăpadă, iar uşa atârna într-o parte. Abia în acea clipă Stian realiză că era singur. Că era miezul nopţii, că se afla într-o zonă pustie, unde fusese comisă o infracţiune. Probabil că fusese doar o glumă proastă. Nu avea de unde să ştie cu siguranţă. Însă clar era vorba doar de o glumă proastă. Iar el era în mod clar singur acolo.

— Alo! strigă Stian peste zumzetul motorului şi zgomotele teleschiului, ale cărui bare de prindere veneau şi plecau, agăţate de cablul care vibra deasupra lui.

Regretă imediat. Ecoul îi întoarse din munţii din jur sunetul propriei frici. Se temea. Deoarece creierul lui stăruia asupra cuvintelor singur şi infracţiune, pe care le enunţase. Înapoi la vechea poveste. Nu era ceva la care să se gândească în cursul zilei, dar uneori în schimbul de seară, când pârtiile se goleau, vechea poveste se furişa din pădure, odată cu întunericul. Se întâmplase într-o seară, târziu, într-un decembrie blând, lipsit de zăpadă. Probabil că fata fusese drogată undeva în centrul oraşului, apoi fusese adusă cu maşina acolo. Cătuşe şi glugă. Fusese transportată din parcare în locul unde se căsca acum uşa ruptă şi fusese violată înăuntru. Stian auzise că fata de 15 ani era atât de scundă şi de subţire, încât, dacă fusese inconştientă, violatorul sau violatorii o căraseră

cu uşurinţă din parcare. Nu puteai decât să speri că fusese inconştientă

tot timpul. Stian mai auzise şi că fata fusese prinsă de zid cu ajutorul a două piroane lungi, unul sub fiecare claviculă, astfel încât făptaşul sau făptaşii să o poată viola în picioare, cu un contact fizic minim cu pereţii, podeaua sau fata. De aceea poliţiştii nu găsiseră nicio urmă de ADN,

 40 

amprente sau fibre de ţesătură. Dar poate că nimic nu era adevărat. Era adevărat că fata fusese găsită în trei locuri diferite. Pe fundul lacului Tryvann fuseseră descoperite trunchiul şi capul. Jumătate din partea inferioară a corpului fusese găsită în pădurea de la poalele pârtiei de slalom Wyller. Cealaltă jumătate fusese găsită pe malurile lacului Aurtjern.

Şi pentru că ultimele două bucăţi din trup fuseseră găsite atât de departe una de alta şi de locul unde fusese violată, poliţia emisese ipoteza că ar fi fost doi violatori. Dar aici rămăsese, la ipoteze. Făptaşii – dacă fuseseră

bărbaţi, căci nu găsiseră nicio urmă de spermă care să dovedească asta –

nu fuseseră niciodată descoperiţi. Însă preşedintelui clubului şi altor glumeţi le plăceau să le spună noilor membri, înainte de prima tură de noapte, că uneori se auzeau sunete dinspre cabană. Ţipete. Piroane bătute în lemn.

Stian îşi desprinse bocancii din schiuri şi se duse spre uşă. Îşi îndoi genunchii şi îşi încordă muşchii gambelor, încercând să ignore pulsul nebunesc. Isuse, oare ce se aşteptase să vadă acolo? Sânge şi organe?

Fantome?

Băgă mâna pe lângă uşa ruptă, dădu de comutator şi îl răsuci. Privi înăuntrul încăperii luminate.

O fată atârna de un cui pe peretele din lemn nevopsit. Era aproape goală, un simplu costum minuscul galben îi acoperea părţi strategice ale corpului bronzat. Era luna decembrie, calendarul de anul trecut. De fapt, într-o seară foarte liniştită, cu câteva săptămâni înainte, Stian se masturbase în faţa acelei imagini. Fata din poster era destul de sexy, însă

îl excitase mai mult şirul de fete care treceau prin faţa ferestrei. Iar el stătuse acolo, cu penisul erect în mână, la doar un metru de ele. Îl excitau mai ales fetele care apucau bara teleschiului şi cu o mână experimentată

o plasau între coapse, pe care apoi le strângeau tare. Bara care le ridica fesele. Spatele curbat când arcul dintre bară şi cablul de deasupra le făcea să îşi contracte trupul şi le smulgea de lângă el.

Stian intră în cabină. Fără îndoială cineva fusese acolo. Butonul de pornire a teleschiului era rupt, zăcea spart în două bucăţi pe podea, lăsând vederii ţeava de metal prinsă de consolă. Prinse ţeava rece între degetul mare şi arătător şi încercă să o răsucească, însă aceasta îi alunecă

printre degete. Se duse la micul panou cu siguranţe din colţ. Uşa de metal era încuiată şi cheia care atârna de obicei pe peretele alăturat lipsea.

 41 

Ciudat. Reveni la consolă. Încercă să scoată capacele de plastic ale manetelor de control al luminilor şi muzicii, însă îşi dădu seama că avea să

le distrugă; capacele erau fie lipite, fie turnate. Avea nevoie de ceva cu care să răsucească, o cheie franceză sau ceva similar. Trase un sertar al măsuţei din faţa ferestrei şi în acea clipă avu o premoniţie. Aceeaşi pe care o avusese când schiase în orb. Simţea ceea ce nu putea vedea. Cineva era afară, în întuneric, şi îl urmărea.

Ridică privirea.

Şi văzu un chip care se holba la el cu ochi mari, larg deschişi.

Propriul chip, propriii ochi îngroziţi care se reflectau în geam, dublă

expunere.

Stian scoase un oftat de uşurare. La naiba, chiar se speria uşor.

Apoi, când îşi simţi inima bătând din nou şi îşi întoarse atenţia către sertar, avu impresia că surprinde cu colţul ochiului o mişcare afară, o faţă

care se desprindea de reflexia din geam spre dreapta şi se îndepărta. Îşi ridică iar privirea rapid. Continua să-şi vadă reflexia în geam. O imagine dublă, ca înainte. Sau era altceva?

Avusese mereu o imaginaţie hiperactivă. Asta îi spuseseră Marius şi Kjella când le mărturisise că gândul la fata violată îl excita. Evident, nu ideea că ea era violată şi ucisă. Sau mai degrabă da, violul era… ceva la care se gândea, adăugase el. Se gândea mai ales că fata era drăguţă, drăgălaşă cumva. Şi că fusese în cabină, goală, cu un penis în păsărică, că…

da, ăsta era un gând care îl putea excita. Marius îi spusese că avea o imaginaţie bolnavă, iar Kjella, nemernicul, începuse să spună tuturor, iar când Stian reauzi povestea, află că ar fi zis că i-ar fi plăcut să ia parte la viol. Ăştia sunt amicii tăi, gândea acum Stian, răscolind prin sertar.

Permise de teleschi, ştampilă, tuşieră, pixuri, bandă adezivă, foarfecă, cuţit de tăiat hârtia, facturier, şuruburi, bolduri. La naiba! Trecu la următorul sertar. Nicio cheie franceză, niciun fel de cheie. Atunci îşi dădu seama că ar putea căuta maneta de oprire de urgenţă pe care o ţineau în zăpadă, în afara cabinei, pentru ca oricine să poată opri teleschiul apăsând pe butonul roşu, dacă se întâmpla ceva. Şi mereu se întâmpla ceva: copii care se izbeau cu capul de bară şi începători care cădeau pe spate când teleschiul pornea, după care rămâneau atârnaţi şi erau traşi în sus de cablul de tracţiune. Sau idioţi care aveau chef să se dea în spectacol şi îşi înfăşurau un genunchi în jurul barei în vreme ce se aplecau în afară ca să

 42 

urineze la marginea pădurii, când teleschiul trecea pe acolo.