— Ascultă, dragule, niciun politician nu e mai bun decât consilierul său.

 36 

De aceea, premisa de bază ca să ajungi în vârf constă în a te înconjura mereu de oameni mai deştepţi ca tine. Iar eu încep să am îndoieli că tu eşti mai deştept, Mikael. În primul rând, nici măcar nu eşti în stare să-l prinzi pe acest ucigaş de poliţişti. Iar acum habar n-ai să rezolvi o problemă simplă, cu un om în comă. Iar când văd că nici nu vrei să mă

regulezi, mă întreb: Ce-o să mă fac cu el? Răspunde-mi la asta, te rog.

— Isabelle…

— O să iau asta drept un „nu”. Ca atare, ascultă-mă cu atenţie. Uite cum o să rezolvăm problema…

Mikael

trebuia

să-i

admire

profesionalismul

controlat

şi

imprevizibilitatea riscantă, care îi făceau pe colegi să se retragă din faţa ei.

Unii o vedeau ca pe o bombă cu ceas, dar nu înţeleseseră că a crea haos făcea parte din jocul lui Isabelle Skøyen. Era genul care sare mai departe şi mai sus decât oricine, într-un timp mai scurt. În cazul în care ar cădea, efectul ar fi dramatic. Mikael Bellman se recunoştea pe sine în Isabelle Skøyen, numai că ea reprezenta versiunea lui dusă la extrem. Era curios că, în loc să-l atragă mai tare, toate acestea îi sporeau prudenţa.

— Pacientul încă n-a ieşit din comă, deocamdată nu întreprindem nimic. Cunosc un anestezist de la Enebakk. Un tip cam dubios, îmi face rost de pilule pe care eu, ca politician, nu le pot obţine de pe stradă. La fel ca Beavis, face cele mai multe treburi pentru bani. Şi orice pentru sex.

Apropo de asta…

Isabelle se căţărase pe marginea biroului, ridicându-şi şi desfăcându-şi picioarele, dar şi trăgându-i lui fermoarul în jos cu o singură mişcare.

Mikael o prinse de încheieturi.

— Să aşteptăm până miercuri, la Grand.

— Hai să nu aşteptăm până miercuri la Grand.

— De fapt, eu votez să aşteptăm.

— Da? rosti ea, eliberându-şi mâinile şi deschizându-i pantalonii.

Privi în jos. Vocea îi devenise mai senzuală.

— Cei care votează asta nu sunt majoritari, dragule.

 37 

5

Se lăsase întunericul şi temperatura scăzuse, iar palidele raze ale lunii pătrundeau prin fereastra camerei lui Stian Barelli, când auzi vocea maică-sii strigându-l din livingul de la parter.

— E pentru tine, Stian!

Auzise telefonul fix sunând, dar sperase că nu era pentru el. Lăsă jos controllerul Wii. Avea un avans de 12 puncte şi încă trei găuri de acoperit, dacă reuşea să încheie parcursul se putea califica pentru turneul Masters.

Îl juca pe Rick Fowler în cadrul turneului Tiger Woods Masters, era singurul jucător de golf mişto şi apropiat ca vârstă de el în viaţa reală, 21

de ani. Amândurora le plăceau Eminem, Rise Against şi hainele portocalii.

Bineînţeles că Rick Fowler îşi permitea un apartament propriu, în vreme ce Stian încă locuia în casa părinţilor. Însă doar pentru moment, până

primea o bursă ca să meargă la universitate în Alaska. Toţi schiorii cu rezultate semidecente la proba de coborâre se duceau acolo, dacă

obţineau punctaje bune în campionatul de schi Nordic Junior şi aşa mai departe. Bineînţeles că nimeni nu ajungea un schior mai bun mergând acolo – şi ce? Femei, vin şi schiuri. Ce putea fi mai bun? Poate examenul acela, dacă ar avea timp. Calificarea putea duce la o slujbă bună. La bani pentru un apartament al lui. La o viaţă mai bună decât acum, când dormea într-un pat înghesuit, sub postere cu Bode Miller şi Aksel Lund Svindal, mânca eternele chifteluţe ale maică-sii, se supunea regulilor paterne şi antrena puşlamale guralive care, conform părinţilor lor orbiţi de zăpadă, aveau talentul de a ajunge un Kjetil André Aamodt sau un Lasse Kjus. Lucra la teleschiul Tryvannskleiva pentru un salariu pe care nu-l primeau nici măcar lucrătorii minori din India. Stian ştia că la telefon era preşedintele Clubului de Schi. Era singura persoană cunoscută care evita să sune pe mobil deoarece era un pic mai scump şi prefera să-i oblige pe oameni să coboare în grabă scările din case preistorice cu posturi telefonice fixe.

Stian apucă receptorul pe care i-l întindea maică-sa.

— Da?

— Bună, Stian, aici e Bakken.

Bakken însemna pantă şi era numele lui real.

 38 

— Mi s-a spus că teleschiul Kleiva merge.

— Acum? se miră Stian, uitându-se la ceas.

Ora 23:15. Ora de închidere a instalaţiilor era 21:00.

— Poţi da o fugă până acolo ca să vezi ce se întâmplă?

— Acum?

— Dacă nu eşti foarte ocupat, bineînţeles.

Stian ignoră sarcasmul din tonul preşedintelui. Ştia că avusese două

sezoane dezamăgitoare şi că preşedintele nu le punea pe seama lipsei de talent, ci pe seama perioadelor lungi pe care Stian se străduise să le umple cu lene.

— N-am maşină, zise Stian.